Gigantul rus de comerț online ale cărui depozite sînt bombardate de ucraineni se numește Wildberries. E ditamai întreprinderea cu voie de la regim: „o platformă care vizează electoratul de bază al lui Putin: rușii cu venituri reduse... Rețeaua sa de puncte de colectare se extinde pînă în orașele mici și sate, unde acestea au devenit unele dintre principalele centre ale vieții locale” (HotNews, 24.07.2026). Wildberries face așadar parte din existența cotidiană a populației, pînă în straturile ei adînci. Numele companiei e încă un semn că Rusia lui Putin constituie o lume imună la influențe străine, „pură”, opusă Occidentului decadent și decăzut. Pe lîngă micii comercianți care își depun marfa în depozitele Wildberries pentru o difuzare largă, compania livrează și produse cu utilitate militară: componente (mai ales chinezești) necesare fabricării dronelor și altor echipamente de luptă. Modestele întreprinderi private sînt un fel de „scut popular” pentru aprovizionarea militară, vizată de sancțiuni și de atacurile ucrainene.
Incendiile au mistuit stocurile multor mici afaceri prin care proprietarii izbuteau să se descurce în sufocanta „lume rusă”. Pe deasupra, o clauză recentă prevede că nu vor exista despăgubiri în cazul distrugerilor provocate militar. Sînt de înțeles reacțiile disperate ale oamenilor, lacrimile și zbuciumul înregistrate în numeroase videoclipuri. Mai straniu e cui se adresau ele, împotriva cui se îndreptau.
„Ucrainenilor, chiar nu mai aveți deloc empatie?”, au izbucnit unii dintre păgubiți. Un popor căruia Putin i-a invadat țara, ucigînd în fiecare zi civili, distrugînd localități întregi, lipsind oamenii de condiții elementare de viață, provocînd dislocări, exil, școli subterane, răni în țesutul urban, recurgînd la tortură și răpiri de copii, un popor căruia propaganda rusă îi contestă dreptul la existență e învinuit de lipsă de „empatie” cînd ripostează pentru a pune capăt agresiunii.
Ucrainenii, care își duc viața sub primejdia de fiecare clipă a morții „n-au empatie” pentru agresor: provoacă cozi interminabile la benzină, tulbură vilegiatura pe coastele Crimeei, strică rețeaua de consum, afectează comoditățile rușilor, atîtea cîte le mai îngăduie regimul Putin. Comercianții ruși au ajuns la limita suportabilului: „Chiar nici un pic de empatie?”, se revoltă ei.
O judecată defectă, alimentată propagandistic, îl socotește agresor pe cel agresat, îi cere totodată să-l trateze pe invadator cu mănuși, cu atenție pentru confortul lui. Probabil că majorității rușilor de rînd nu le pasă de ucraineni și de grozăviile pe care le au de îndurat aceștia. Absorbiți de propriile interese și greutăți cotidiene, sînt indiferenți față de soarta ucrainenilor, îi socotesc o periferie fără importanță, căreia n-au de ce să-i poarte grija. Ba unii le cer acestor desconsiderați o reacție umană caldă, sensibilă față de propria bunăstare. Cu neobrăzare, acei ruși pretind o generozitate fără reciprocitate, cer empatie fără simpatie, fără syn – pathos, „împreună simțire”, afect împărtășit.
O propagandă veche, întețită de regimul Putin, îi învață pe ruși că ei constituie excelența umanității, iar celelalte popoare trebuie să le stea la dispoziție. Sau să îndure agresiunea rusă. Acestei imagini – în care rușii ocupă centrul lumii, iar marginile nu contează decît ca materie de supus – Biserica oficială îi furnizează un sprijin deloc neînsemnat.
Religia naţional-imperialistă a cuplului Putin-Kiril infuzează în populație scenariul fantast al „războiului sfînt” împotriva unui Occident care ar amenința, cu otrava lui, bastionul rus, refugiu al valorilor tradiţionale. Chiar dacă practica religioasă nu are cote prea înalte, mulți ruși aderă la scenariu, sînt receptivi la hagiografia lui belicoasă, la mitul superiorității spirituale rusești. Observatorii declară că, deși obosită de conflict, societatea continuă să susțină, în mare parte, concepțiile lui Putin, pretențiile lui de supremație rusească. Opozanții se află în închisoare, în exil, în mormînt sau sînt împiedicați să vorbească.
De îndată ce războiul îi merge prost, cum se întîmplă acum, regimul recurge la amenințarea nucleară. Ba tandemul Putin-Kiril agită chiar scenariul Judecății de Apoi și al martirajului rus pentru credință. În 2018, Putin declara deja: dacă Rusia ar fi atacată nuclear, spunea el, „agresorul” – un agresor inventat – „trebuie să știe că răzbunarea e de neocolit; va fi anihilat. În vreme ce noi am deveni victime ale agresiunii lui și, ca martiri, vom merge în rai – ei vor fi doar morți, fiindcă nu vor avea nici măcar timp să se căiască” (https://www.themoscowtimes.com/2018/10/19).
Biserica oficială, suporter al invaziei, a ajuns să restrîngă credința la etnie, să subsumeze religia naționalității: adevărata ortodoxie e deținută de ruși (pe pămînt și în cer). Restul omenirii numără credincioși de mîna a doua și decăzuți occidentali. O variantă similară de religie, xenofobă, fantastă, agresivă, a utilizat legionarismul interbelic și o folosesc acum Călin Georgescu și propaganda AUR, nu degeaba aliniați discursului lui Putin.
Cînd se pune monopol etnic sau de grup pe o religie, scandalul sare în ochi. Nu-ți trebuie cine știe ce finețe mentală ca să-ți dai seama de brutalitatea cu care mesajul religios e deformat, trădat, manipulat. Dumnezeu e văduvit de universalitatea lui, nu i se mai îngăduie o chemare fără mărginire; în lipsa aprobării de la ideologii religiei etnice nu i se permite Duhului suflarea, iradierea lui e înghesuită pe o unică direcție.
Drept urmare, grupul care și-a arogat monopolul pe religie e privit de membrii săi ca un corp socio-religios superior restului umanității, capătă o excelență autoindusă, un prestigiu inventat de propagandă. Individul dispare în această masă suită pe piedestal, e ușurat de orice responsabilitate personală. Problema însăși a persoanei nu se mai pune pentru el. Topit în grupul religios, ideologic constituit, el trece cu vederea ceea ce face calitatea definitorie a credinței: faptul că ea se adresează persoanei, că e dialog între persoana umană și cea divină, că o comunitate religioasă se constituie prin comuniunea persoanelor.
Există, în prologul Evangheliei după Ioan, o spusă esențială, ignorată de religia supusă monopolului de grup. „Cuvîntul e Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan, 1, 9). Demnitatea persoanei – a oricărei persoane, indiferent de apartenența ei religioasă, culturală, etnică, de grup ideologic – are sursă divină, e de nedesființat, e dată de privirea lui Dumnezeu asupra ei, de raza care o leagă de divin. Potrivit adagiului din Ioan, un credincios are de luat seama la relieful înalt al persoanei, fie că ea aparține propriei religii sau altor spații. Credința îi cere să aibă o privire universal îndreptată spre persoanele acestei lumi, credința e cea care nu admite o empatie fără simpatie.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
