Un tondo de pe o cupă atică cu figuri roșii datat în secolul al V-lea î.Hr., astăzi în Muzeul Luvru, prezintă o temă des întîlnită din arta greco-romană antică, momentul răpirii Casandrei din templul zeiței Atena din Troia. Casandra, cea mai frumoasă dintre numeroasele fiice ale regelui Priam, își caută refugiu în sanctuarul Atenei după ce grecii au reușit să cucerească îndelung asediata cetatea a Troiei. Scena ni-l prezintă pe unul dintre cuceritori, Ajax din Locres, urmărind-o pe Casandra, refugiată în templul Atenei, cum o smulge pe prințesă de lîngă statuia de cult a zeiței Atena de care aceasta se agățase. Templul și statuia erau un sanctuar, un spațiu sacru considerat inviolabil, care ar fi trebuit să asigure integritatea Casandrei. Ajax a comis un sacrilegiu teribil pîngărind spațiul sanctuarului, răpind-o și violînd-o pe Casandra. Iliupersis („Distrugerea Troiei”) și Euripide în Troienele ne spun care a fost consecința acestui sacrilegiu. Atena, principala susținătoare a grecilor în războiul cu Troia, nu a tolerat sacrilegiul, iar pedeapsa grecilor a fost teribilă. Majoritatea corăbiilor lor au fost distruse într-o furtună pe care a pus-o la cale cu Poseidon. Chiar și cei care au apucat să se întoarcă în patrie au făcut-o după multe peripeții în care au avut de-a face cu furia zeiței.
Sanctuarul, templul au fost mereu considerate inviolabile. Cînd sanctuarul a devenit creștin, biserica a fost spațiul de refugiu. Mai mult, chiar purtarea simbolului creștin prin excelență, crucea, a devenit un simbol care asigura protecția asociată cu un sanctuar. O vedem într-una dintre poveștile oamenilor sfinți din Italia incluse de papa Grigore cel Mare (590-604) în Dialogurile sale. Un evreu care călătorea de la Roma în Campania, negăsind adăpost la căderea nopții, își caută refugiu într-un templu abandonat al lui Apollo din Funda (Fundi). Prevăzător, cu toate că nu e creștin, se înarmează cu o cruce care să-l protejeze. În timpul nopții, asistă la un colocviu al „duhurilor rele” adunate în templul abandonat, care discută diversele păcate ale celor din regiune. Astfel, evreul nenumit află că episcopul locului, Andrei, avea gînduri necurate despre o femeie care slujea în casa lui. A doua zi, evreul se duce în fața episcopului și îi povestește peripețiile nopții petrecute în fostul templu al lui Apollo. Rușinat, episcopul renunță la toate femeile care îi slujeau în casă și transformă templul abandonat al lui Apollo într-o capelă dedicată Sfîntului Andrei. Povestea ilustrează perceperea crucii ca simbol care asigură sanctuarul.
Așadar, în era creștină, biserica a devenit sanctuarul prin excelență. Asta nu înseamnă că și celelalte spații sacre au devenit inviolabile în ochii creștinilor. Istoria cuceririi Ierusalimului de către cruciați o ilustrează. După ani de eforturi și lupte, armata cruciaților reușea, pe 15 iulie 1099, să spargă zidurile de apărare ale cetății. Cruciații năvălesc în cetate și masacrează tot ce întîlnesc în cale. Cronicarii, unii dintre ei martori direcți ai evenimentelor, precum Raymond d’Aguilers, capelanul unuia dintre comandanții cruciați, au descris ce a urmat prin expresii luate din Cartea Apocalipsei. Sinagogii, unde se refugiaseră evreii orașului, i s-a dat foc. Mulți dintre apărătorii musulmani ai Ierusalimului și-au căutat refugiu pe Haram al-Sharif (Muntele Templului). Ajuns pe esplanada moscheilor, Tancred de Taranto, unul dintre comandanții creștini, îi cruță pe cei refugiați în moscheea al-Aqsa, în speranța răscumpărării monetare pe care ar putea-o primi pentru ei. Dar ordinele îi sînt ignorate a doua zi de alți cruciați ajunși pe esplanadă, care îi măcelăresc pe cei refugiați acolo.
Chiar și în zilele noastre, exemplele de violare a sanctuarului continuă. Încă de la începutul ofensivei israeliene în Gaza, după atacurile Hamas în Israel de pe 7 octombrie 2023, creștinii din Fîșie și-au căutat adăpost în bisericile din orașul Gaza, Sfîntul Porfirie (ortodoxă) și Sfînta Familie (romano-catolică). Adăpostirea în complexul bisericesc nu a fost însă nici o garanție pentru cei care au căutat refugiu în acest spațiu considerat inviolabil. La doar cîteva zile de la începerea războiului, pe 19 octombrie 2023, 17 creștini care se adăposteau în complexul bisericesc de la Sfîntul Porfirie au fost victimele bombardamentelor israeliene. Pe 16 decembrie 2023, în complexul bisericii romano-catolice Sfînta Familie din Gaza, două femei, mamă și fiică, ce se deplasau spre mănăstirea surorilor care rezidă acolo, au fost împușcate de un lunetist din armata israeliană. Cel mai recent, pe 17 iulie 2025, armata israeliană a lovit direct același complex al bisericii romano-catolice din Gaza. În acel moment, în biserică și în anexele ei se adăposteau aproximativ 400 de persoane, toți, după cum a subliniat patriarhul latin al Ierusalimului, cardinalul Pierbattista Pizzaballa, necombatanți. Trei persoane au fost ucise și multe rănite, inclusiv preotul acestei biserici, Gabriel Romanelli.
În ultimele luni, în Statele Unite, temuta unitate armată ICE (Immigration and Customs Enforcement) a început să aresteze imigranți inclusiv în incinta bisericilor, locuri considerate sigure de imigranți, unde de multe ori și-au căutat refugiul. În ianuarie 2025, administrația Trump a anulat o regulă internă a Departamentului de Securitate Internă care îi împiedica pe agenții de la Imigrări să facă arestări în incinta bisericilor, spitalelor și a școlilor.
Acest șir dezolant de exemple de încălcare a sanctuarului par să invalideze însăși noțiunea de sanctuar. Totuși, dacă violarea sanctuarului a atras oprobriul din lumea arhaică și pînă astăzi este tocmai pentru că refugiul în spațiul sacru și tabuul asociat cu violarea acestuia sînt o constantă a civilizației noastre. Violarea lui este un sacrilegiu teribil. Făptuitorilor nu le rămîne decît să se teamă de furia Atenei.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
