Cel de-al doilea roman al scriitorului franco-algerian Kamel Daoud, Huriile, i-a adus acestuia prestigiosul premiu Goncourt și l-a plasat pe autor ferm în centrul dezbaterilor contemporane despre islam, colonialism și tensionatele relații franco-algeriene. În 2025, Huriile a apărut și în limba română în traducerea lui Irinel Antoniu, la Editura Trei. Huriile este un roman dureros de citit. Protagonista, Aube („Răsărit” în franceză) este supraviețuitoarea războiului civil care a devastat Algeria în anii ’90. Familia, inclusiv unica ei soră, i-a fost masacrată de islamiști într-un atac nocturn care a lăsat-o și pe ea fără voce și cu o cicatrice hîdă, un „zîmbet” permanent, acolo unde i-a fost secționată traheea cînd avea 6 ani. Lăsată fără voce exterioară de cel care i-a tăiat gîtul, Aube își spune povestea cu vocea interioară, cea pe care doar ea și copilul ei nenăscut o pot auzi. Aube este însărcinată cu o fetiță, al cărei tată a făcut traversarea periculoasă a Mediteranei spre Franța. Protagonista îi povestește fătului istoria cicatricii-zîmbet, un lung monolog justificativ pentru avortul pe care are de gînd să îl facă. Aube povestește ce li s-a întîmplat ei și Algeriei pentru a-i dovedi fiicei sale că nu poate să dea naștere încă unei fete într-o țară unde femeile sînt „prinse între un profet și un cuțit, între cer și altar” (p. 33).
Războiul civil algerian (1992-2002)
Războiul care a desfigurat-o pe Aube a început în 1992, cînd Frontul Islamic al Salvării (FIS) a cîștigat alegerile în Algeria. Forțele seculare s-au coalizat în jurul armatei care a dat o lovitură de stat pentru a împiedica ajungerea islamiștilor la putere. A urmat un deceniu de război civil în care islamiștii și armata s-au vînat reciproc, ceea ce a dus la moartea a 200.000 de victime, majoritatea civili. În 2005, o lege a concordiei civile, menită să pună capăt discordiilor din societate, a scos în afara legii discutarea acestui episod dureros din istoria Algeriei. Acest căluș colectiv a avut menirea de a ascunde rușinea dramei naționale, de a reduce la tăcere prin lege „orice persoană care, prin declarațiile, scrierile sau orice altă faptă a sa, utilizează sau instrumentalizează rănile tragediei naționale pentru a aduce atingere instituțiilor Republicii Algeriene Democratice și Populare, pentru a șubrezi statul, pentru a prejudicia onorabilitatea agenților săi care au slujit-o cu demnitate sau pentru a întina imaginea Algeriei pe plan internațional” (Carta pentru pace și reconciliere națională, 2005). Astfel, uitarea a devenit lege și povestea personală a victimelor ca Aube, un subiect tabu. Iconoclast, Kamel Daoud face din Huriile un manifest al acestor victime. Mai mult, autorul subliniază ipocrizia memorializării selective. În Algeria, războiul de eliberare împotriva Franței (1954-1962) este glorificat, fiecare luptător a fost transformat în erou al epopeii naționale, subiect de manual școlar. În Huriile, Daoud aduce în fața algerienilor războiul uitat, rușinos pentru că le amintește că s-au ucis între ei, dat uitării pentru că nu se poate arunca responsabilitatea pentru el pe seama eternului inamic, Franța colonială.
Sărbătoarea Sacrificiului
După publicarea primului său roman, în 2014, un imam algerian a emis o fatwa împotriva lui Kamel Daoud, acuzat de apostazie, crimă care, în interpretările stricte ale islamului, se pedepsește cu moartea. Într-adevăr, Daoud refuză monoteismele (nu doar islamul), deplînge abundența de profeți ai divinității și lipsa de profeți ai corpului, de apologeți ai omului. Aube îi spune fetiței din pîntece povestea propriului sacrificiu chiar de Sărbătoarea Sacrificiului (Eid al-Adhua). În islam, Sărbătoarea Sacrificiului comemorează episodul din Coran/Biblie în care Ibrahim (Avraam) alege să își sacrifice fiul în semn de supunere față de Dumnezeu. În ultimul moment, fiul este salvat cînd arhanghelul Djibril (Gabriel) îi aduce lui Ibrahim un berbec pentru a-l sacrifica. În amintirea acestui gest al lui Ibrahim, de Sărbătoarea Sacrificiului, musulmanii sacrifică un animal, de obicei o oaie, pe care o mănîncă cu familia de Eid. Într-un pasaj de o forță necruțătoare, Aube îi trasează fiicei destinul implacabil predestinat oricărei fete care se naște într-o țară unde salvarea adusă de sacrificiu îi vizează doar pe băieți: „Vezi tu, mică străină neprevăzută, dacă vii pe lume în țara asta îți asumi un risc. Vor fi ani în care vei mînca pe săturate, alții în care vei fi mîncată și alții în care ți se va tăia gîtul. Vei plăti pentru visul alambicat al unui profet bătrîn și un oarecare te va viola. De altfel, oile din cer îi răscumpără doar pe băieți, nu și pe fete. Cînd fiul lui Ibrahim e o fiică, povestea se termină mereu în sînge. Ciulește urechile și ascultă oile. Auzi? Behăie. Și ele vor să se întoarcă în cer, să scape de războiul dintre vis și fiu, profet și animal, coșmar și cuțitul zîmbitor” (p. 29). Lui Aube, aducerea pe lume a unei fete în Algeria îi pare o crimă, pentru că ar sorti-o pe fiica ei unei vieți sacrificate inutil, pentru „visul alambicat al unui profet bătrîn”. E mai bine pentru fiica ei să devină hurie, după cum i se adresează cel mai des de-a lungul romanului, o ființă paradiziacă, ce nu cunoaște suferința. Drumul comemorării propriului sacrificiu o duce pe Aube, chiar de Sărbătoarea Sacrificiului, înapoi în satul în care îi fusese tăiat gîtul. Pe cale să fie sacrificată iar, este salvată în ultimul moment de un librar itinerant, o altă victimă a războiului civil. Actul lui providențial o convinge pe Aube că salvarea este totuși posibilă chiar și pentru femei în Algeria. Nu mai avortează, iar epilogul ne-o arată fericită pe plaja din Oran, orașul mediteraneean mult iubit de Daoud.
Kamel Daoud e un scriitor care refuză să devină un șablon. Este un postcolonial complicat care refuză să bifeze crezul agendei postcoloniale. E un iubitor critic al Franței și un fiu iubitor, dar critic al Algeriei. Iconoclast, Daoud este un apologet al scrierii, al puterii literaturii de a ilumina și de a vindeca. După cum spunea într-o emisiune de la televiziunea franceză din 2014: „Citind o singură carte, omul devine fanatic. Citind mai multe, devine liber”.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
