Unul dintre cei mai sardonici și impulsivi scriitori bisericești din primele veacuri, Tertullian din Cartagina, ne-a transmis o formulă genială: anima naturaliter christiana. Sufletul uman este în chip firesc atras de creștinism. Nu e vorba doar despre legea naturală, care poartă semințele revelației, ci și de posibilitatea omului de a se transfigura prin har: o vocație universală, continuă, definitivă. Dincolo de formele istorice și instituționale căpătate de imitatio Chisti, răsună rugăciunea destinată întregii făpturi, prin „suspinele negrăite” ale Duhului Sfînt.
Costion Nicolescu (1946-2025), de curînd chemat la Domnul, după o suferință de foarte puțini știută, era și pentru mine întruchiparea creștinismului „natural”, trăit în spiritul acelui dicton care vede în Ortodoxie (adică în „dreapta credință” privită ontologic) nimic altceva decît firea omului. Adică felul în care nobila făptură decăzută ar trebui să fie, pentru că așa a fost dintru început, și modul în care existența sa capătă maximum de sens, în comuniune cu semenii și cu infinita iubire proniatoare a Creatorului.
Inginer energetician de formație, apoi teolog și doctor al Institutului Saint-Serge, de la Paris, viitorul etnolog al faptului religios, fin eseist și cercetător la Muzeul Țăranului Român, a fost, presupun, unul dintre relativ puținii tineri ai anilor ’80 care și-au găsit în Filocalia tradusă de Pr. Stăniloae, în figura părintelui Sofian Boghiu de la Antim, în poezia religioasă a lui Daniel Turcea sau Ioan Alexandru și în descoperirea „elitei interbelice” din jurul revistei Gîndirea tot atîtea impulsuri pentru a se apropia de Biserică tocmai atunci cînd aceasta, dimpreună cu toată societatea românească, traversa cel mai cumplit moment de umilire și năpastă totalitară.
Odată cu prăbușirea dictaturii marxist-leniniste, cînd neverosimila „apariție” a lui Andrei Pleșu ca ministru al Culturii a îngăduit și numirea lui Horia Bernea ca director al unui muzeu de antropologie a culturii țărănești, Costion Nicolescu era oarecum pregătit pentru a se integra în echipa marelui pictor, el însuși descedent al lui Ernest Bernea, unul dintre stîlpii Școlii sociologice formate de Dimitrie Gusti în Bucureștiul anilor 1930. Primul MȚR a devenit laboratorul în care Costion Nicolescu, împreună cu alți studioși, de talia Ancăi Manolescu sau a Irinei Nicolau (pentru a nu le aminti decît pe ele), a reușit să alieze urgența de a salva, printr-o nouă sinteză, ce se mai putea salva din arfectele țărănești autentice și de a împleti propria credință creștină cu un discurs muzeologic de avangardă (recunoscut ca atare și printr-un prestigios premiu european).
Cu o discreție specifică și o consecvență lipsită de orice vanitate auctorială, Costion Nicolescu a fructificat acel context fecund, urmînd să publice o seamă de cărți grație cărora și-a manifestat nu doar calitățile intelectuale, ci și deplina umanitate, căci nu exista în cazul lui nici o fisură între existența personală și rostirea ei livrescă, adînc empatică, simplă, expresivă și candidă. Toată această lucrare a stat sub semnul mărturisirii, al poeziei și al dăruirii de sine, incluzînd mereu unghiuri de lectură insolite ale spiritualității țărănești din alte timpuri, intuiții hermeneutice rafinate, formule de o plasticitate impecabilă și uluiri fertile, care te lasă pe gînduri și te înseninează.
Așa l-am cunoscut pe Costion Nicolescu: fără pic de răutate și viclenie, blînd chiar și în rarele sale clipe de indignare, gata să vadă în oricine ce-i mai bun și să ierte oricui ce-i mai rău, fără ambiții de „ascensiune” profesională, scutit de invidie, ferit de calomnie și bîrfă, incapabil să rănească și gata să-și ascundă elegant propriile răni. Avea ceva de boier, de etern adolescent cu o abia schițată cochetărie de artist, de veșnic îndrăgostit gata să ofere flori, vădind o admirabilă și rar întîlnită „defazare” față de zgomotul sordid al celor lumești. Dacă nu mă înșeală memoria, i-am scris la rugămintea sa o prefață pentru volumul de debut (la Editura Anastasia) pe care am intitulat-o „În grădina lui Costion”. A fost, într-adevăr, o grădină de om și sînt convins că Dumnezeu l-a primit la El ca pe un ucenic dintotdeauna îndrăgit și inspirat.
