Se spune că succesul propagandei suveraniste s-a datorat mai ales agresivităţii ei pe reţelele de socializare, pe TikTok în mod special. Dar, de oriunde s-ar fi deversat ea, înseamnă că o mulţime de creştini i-au înghiţit pe nemestecate elucubraţiile în materie de credinţă. Enormităţi precum riscul de a fi transformat în reptilă prin vaccinare anti-COVID, pretenţia că Iisus s-a jertfit pentru ca poporul român să devină un far al umanităţii, puterile sacre înmagazinate de Munţii Carpaţi sînt deşeuri de mituri răsturnate, culese dintr-o rîpă de imaginar deviat. Creştinii adepţi ai suveranismului au ingerat oare fără să clipească lucruri care contrazic imaginea de neşters a lui Dumnezeu din om, faptul că Dumnezeu se adresează persoanelor, nu colectivelor sau formelor de relief? Oare mintea suveraniştilor creştini e un recipient care absoarbe, umoral, orice are „sunet” creştin, fără păs pentru înţelesul lui – în cazul acesta, scandalos în materie de credinţă? Cum se poate asta?
Poate că fenomenul se datorează şi convingerii, destul de larg răspîndite, că „omul simplu” nu are a cerceta învăţătura religiei. Trebuie doar să accepte vocabularul creştin şi dogma potrivit literei, sunetului lor. Are trecere ideea că judecata, exerciţiul bine cumpănit al minţii nu sînt recomandabile în materie de adeziune religioasă. Că întrebările adîncitoare, scrutarea înţelesurilor, inteligenţa nu sînt de amestecat în trăirea credinţei. Astea ar fi înclinaţii periculoase de intelectual, petreceri inutile care riscă să slăbească vigoarea afectivă a credinţei. Omul simplu – se spune – are nevoie de o credinţă simplă, dar puternică.
Deosebirea între o religie a „credinciosului comun” şi o religie „pentru elite”, dedate cercetării în credinţă, e veche, apare chiar din Antichitatea tîrzie. Grupurile de studiu creştine din acea vreme stînjeneau cîteodată majoritatea eclezială prin faptul că dădeau credinţei vivacitatea interogaţiei, îndrăzneala căutării, ardenţa unui drum spiritual. Aceste grupuri, spune istoricul Peter Brown în Trupul şi societatea, „erau centralele electrice ale culturii creştine din secolele al doilea şi al treilea. Fermentul intelectual extraordinar al perioadei acesteia este greu de imaginat fără ele”. Dar adaugă că, în pofida rolului lor central în scrutarea mesajului christic, ele rămîneau marginale în peisajul creştin.
Se poate spune atunci că cercurile de studiu practicau o specie aparte de religie, un „creştinism al elitei”, o credinţă pentru intelectuali? Sau, pur şi simplu, ele urmau mai intens îndemnul cunoaşterii transformatoare, atît de imperios afirmat de Christos? „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi...” (Matei 7, 7). „Înţelegeţi ce v-am făcut Eu?” (Ioan 13, 12). De veţi fi ucenicii mei, „veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32), spune Iisus. În evanghelii, îndemnurile lui Christos la cercetare, la efortul interpretării, la răsucirea spirituală a minţii abundă. Cei care caută înţelegerea în materie de credinţă, aşteptînd ca credinţa să le adîncească înţelegerea, nu ar trebui să reprezinte aşadar un curent aparte. Logosul întrupat le cere tuturor să facă din credinţă hrană pentru fiinţa întreagă – suflet, minte, spirit –, să-şi mobilizeze propriile posibilităţi de cunoaştere.
Astăzi, cultura religioasă nu mai modelează toate aspectele vieţii individuale şi comunitare, aşa încît îndemnul la judecată şi cunoaştere cere un răspuns chiar mai personal, mai ofensiv decît înainte, cînd religia făcea parte din aerul vremii. În obştea de la mînăstirea Stavropoleos, de pildă, Părintele Iustin Marchiş nu încetează să recomande credincioşilor cărţi de studiu şi de meditaţie creştine, volume de artă sacră, apariţia unor ediţii riguroase pentru marile texte ale tradiţiei, prezintă şi judecă în faţa comunităţii calitatea unor icoane. Vorbeşte despre substanţa credinţei care să fie interiorizată, să fie „mestecată precum o bucată de pîine” preţioasă. Graţie lui, celorlalţi slujitori ai bisericii şi obştei de monahii, mînăstirea Stavropoleos e un loc unde credinţa şi studiul, viaţa liturgică şi cercetarea se mobilizează, se îmbogăţesc reciproc.
Revenind la Antichitatea tîrzie, intrarea în comunităţile filozofice sau în cercurile creştine de studiu se făcea printr-o sită deasă, era extrem de selectivă. Dar nu calităţi socio-culturale intrau aici în joc. Nici măcar erudiţia nu era de ajuns pentru a trece pragul. Ceea ce se cerea era capacitatea de a te lăsa antrenat de Logos în traseul lui, disciplina studiului fiind aici doar un instrument, nimic mai mult.
Cînd Christos îşi rosteşte chemarea, el discerne cu o anumită violenţă minţile care au ajuns să guste ştiinţa spirituală de cele pentru care ea rămîne deocamdată închisă, nepercepută. „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Matei 7, 6) e un avertisment mai dur decît orice exigenţă de selecţie formulată în filozofia antică. Dar spunînd asta, El cere tocmai depăşirea pasivităţii mentale, căutarea sensului, ucenicia minţii pe calea spirituală. Iisus îşi rosteşte mai tot timpul învăţătura „în public”. Însă nicicînd adaptată la aşteptările marelui public. Cînd vorbeşte în public foloseşte un limbaj de transparenţă voalată, recurge adesea la parabolă care, cu limpezimea ei cifrată, determină selecţia. Minţile sedentare vor profita de sensurile ei de suprafaţă. Minţile itinerante se vor putea angaja în adîncimea ei de sens. „O analitică a receptivităţii”: iată una dintre direcţiile pe care Andrei Pleşu îşi construieşte volumul Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste. „Iisus vorbeşte tuturor, dar nu oricui”, spune el, socotind parabola un „dispozitiv de expunere” prin care mesajul christic se oferă adecvat diversităţii minţilor şi categoriilor umane. Parabola se adresează diferenţiat ascultătorilor, dar îi cheamă în aceeaşi măsură – cu paradoxurile ei – către interiorul cunoaşterii pe care o dăruieşte Logosul. E în acelaşi timp selectivă şi mobilizatoare. Aceeaşi calitate are, în fond, întreg Textul sacru. Toată Evanghelia după Ioan poate fi citită ca strădanie a lui Iisus de a forma minţile apropiaţilor, de a le antrena către cunoaşterea divină. E un efort care se intensifică la Cina cea de taină şi după Înviere, cînd se prelungeşte prin venirea Duhului.
Christos se adresează tuturor minţilor; mesajul lui, unu şi deplin, găseşte căi potrivite fiecărui spirit. Aşa încît separarea unei credinţe pentru „popor” de una pentru „intelectuali” nu se susţine. La fel, ideea că judecata, reflecţia sînt de ţinut la distanţă de viaţa credinţei nu îşi află sprijin în Evanghelii.
Teza unei „credinţe simple” pentru „omul simplu” nu conduce doar la pasivitate mentală. Lipsirea minţii de exerciţiu cercetător duce la rătăciri, la succesul manipulărilor, la false orientări în domeniul religios. Are astăzi drept consecinţe succesul naţionalismelor agresive motivate religios: de la Rusia lui Putin la America lui Trump & Vance şi pînă la elucubraţiile suveraniştilor autohtoni.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
