Frustrarea căreia i se atribuie furtuna ce stă să măture țara nu se naște doar din asuprirea celor umiliți și obidiți sau din nevrednicia clasei politice, ci și din degradarea resurselor lăuntrice cu care aceasta poate fi tolerată, gestionată și schimbată. Cioara vopsită cu care umblă politicienii nu este singura cauză a iernii așternute peste plaiul mioritic. Cînd tînjirea înnăscută către scopuri mai înalte decît subzistența rămîne neîmplinită, surplusul de energie interioară iese la suprafață necontrolat. Îndobitocirea expansivă din spatele radicalizării apare și în condițiile unui prisos de forță sufletească neutilizat constructiv: prin cultură, prin implicare socială, prin antreprenoriat, prin orice efort menit să ne înalțe din regnul neputinței în fața propriei efemerități în acest trup. Să nu mai „fugem” de această tristă realitate invocînd exclusiv pretexte antisistem, care sînt responsabile doar de una dintre cauzele interconectate complexe. Pe fondul creșterii bunăstării, omul rămîne cu tot golul interior colcăind de o potență sufletească cu care nu știe ce să facă și îl umple cu senzațiile tari ale radicalizării.
Responsabilitatea celor chemați să întărească aceste resurse interioare neconsumate este uriașă și, privind peisajul autohton, uneori grav și consecvent neîndeplinită. Politizarea evangheliei prin fumigene antistîngiste, hrănirea celor flămînzi și însetați de Cuvîntul lui Dumnezeu cu dulcegării populiste de la amvon care declanșează un sugar spike spiritual urmat de sete pronunțată, oboseală, stres – toate acestea îi aruncă pe oameni în brațele salvatorilor lumești și ale prorocilor lor falși. Astfel, politicul primește pe tavă spațiul cel mai tainic, sufletul omului, ceea ce permite ștergerea distanței între civil și politic, care reprezintă un proiect de suflet al totalitarismelor, după cum notează B.-H. Lévy în Barbaria cu chip uman. Nu este de neglijat avertismentul pe care îl putem distinge din Apocalipsa Sf. Ioan: figura politică a antihristului este însoțită de cea a prorocului mincinos, capabil de mobilizare prin găunoasele și seducătoarele vorbe ale întunericului.
Trecînd pe un plan mai profan, într-o măsură semnificativă este vinovată și lipsa tot mai adîncă de cultură, eroziunea generală a umanității, a valorilor umaniste. Propagarea culturii bulevardiere în sensul dat de istoricul literar Róbert Milbacher, adică a operelor trase la șablon care repetă papagalicește temele politice ale zilei fără să deschidă drumuri interioare în om, agravează părăginirea terenului sufletesc.
Imaginea idealizată a vieții ancestrale cuminți, care gravitează în jurul nașterii, creșterii, înmulțirii și stingerii biologice, este exact mentalitatea pe care se bazează un regim opresiv. În 1984, Orwell descrie memorabil categoria prolilor care, cît timp orizontul lor se limitează la nevoile și divertismentele cotidiene, sînt lăsați în pace pînă și de Poliția Gîndirii: „chiar și atunci cînd sînt nemulțumiți de ceva, cum se mai întîmpla uneori, nemulțumirea lor nu duce nicăieri, pentru că, în lipsa oricărei viziuni cu caracter de generalitate, nu și-o pot concentra decît asupra unor necazuri particulare și neînsemnate. Relele cele mari depășesc în mod invariabil capacitatea lor de înțelegere”. Regimului totalitar îi convine nemaipomenit lipsa capacității maselor de a înțelege că dincolo de nevoile personale cotidiene există un ansamblu complex în care este înfipt tot omul, căci el este și rămîne ființă socială.
Din această calitate socială a omului izvorăște dorința de exprimare care animă actul creator, reflexie a unei forțe sădite în om prin chemarea adresată lui încă în Eden, aceea a creșterii și înmulțirii. Dacă înmulțirea poate echivala cu o simplă reproducere, creșterea implică o deschidere calitativă către alteritate. Limitarea artificială a acestui imbold creativ la perpetuarea pur cantitativă, cu acribia contabilicească a slugii viclene, neagă viața ca devenire și sfințire prin răspuns personal la chemarea de dragoste a lui Dumnezeu. Depersonalizînd viața prin reducerea acesteia la supraviețuirea speciei în coordonatele sale cunoscute într-un anumit moment, nostalgia trecutului contestă pînă și libertatea ca act creator, întrucît îi percepe doar funcția de păstrare și extinde la nivel de colectivitate gestul ascunderii talantului în pămînt (preferabil strămoșesc).
Efectul cumulat al malnutriției celor două straturi ale sufletului, al culturii și al credinței, nu este de neglijat. Un exemplu recent de nefastă (ne)îndrumare care afectează ambele dimensiuni îl vedem în grabnica osîndire eclezială a unui act cultural teatral cu neinformate acuzații de incorectitudine religioasă, dublată de laxitatea cronică în fața profanării simbolurilor religioase de politicul vulgar și violent sau, mai acut, tăcerea în fața unei monstruozități sistematice săvîrșite împotriva unor copii chiar în propria ogradă.
Versurile percutante ale Adelei Rachi surprind dureros aceste neajunsuri complementare: „extragem veninul din fiecare jumătate de adevăr”.
Amik Annamária este traducătoare și eseistă. A făcut studii de filosofie și coeditează site-ul cultural maghiar Kritizorok.com.
Credit foto: Wikimedia Commons
