Încă nu știu cum se numește piațeta din centrul orașului, însorită și străbătută de un vînt rece, dar resimt acel gol în stomac pe care l-am simțit pe tot parcursul acestor ultime trei zile. Sînt prea aproape de Rusia, iar letonii îmi reamintesc acest fapt la orice pas. Aud cuvinte rusești, îi privesc în ochi și mă gîndesc că ne asemănăm în aceste vremuri mai mult decît aș vrea. Steagul Ucrainei este înălțat pe orice vîrf de cupolă în capitala Letoniei, lîngă steagul țării baltice pe care o vizitez pentru prima dată. Șoferul care ne duce la hotel este blond și are înfățișare de copil. Își dorește să povestească, iar eu îmi doresc să ascult. Îmi arată pe partea dreaptă două turnuri înalte de sticlă, clădiri de birouri înălțate la baza rîului Daugava care desparte cele două țărmuri ale Capitalei: „Obișnuiam să denumim aceste clădiri Turnurile Z, dar de cînd „Z” a fost semnul scris de armata rusă pe mașinile de război în 2022, această denumire a fost schimbată, iar oamenii nu mai închiriază aici spații în scop de afaceri”. Am văzut un pasaj care leagă cele două clădiri și am făcut legătura, dar nu am întrebat care este actuala denumire. Îmi place lumina din oraș, este altfel decît acasă. Este mai vie, poate din cauza vîntului încă rece. Îl întreb pe șofer dacă îi e teamă de război. „Bineînțeles că ne temem, a răspuns, dacă mergi trei ore în partea aia (arătînd înspre stînga) intri în Rusia.” Apoi bate cu palma în volanul dubiței pe care o conduce și spune: „Dar am mașina asta, dacă începe războiul am plecat”.
Am luat trenul din gara centrală din Riga spre Vaivari, unde se află stațiunea Jurmala și o lungă promenadă pe nisipul alb și fin de-a lungul Mării Baltice. Pînă cînd am ajuns la Vaivari în tren mai rămăseseră patru pasageri, toți ceilalți coborînd deja la stațiile Bulduri, Dzintari, Pumpuri sau Meluzzi. Aveam să aflăm mai tîrziu că sînt stațiuni aflate pe aceeași coastă. În acest loc, oamenii folosesc pădurile de pini și plaja pentru plimbări lungi, pentru a face sport sau a locui o perioadă în mijlocul naturii. Prin nisipul amestecat cu ace de conifere și plante țepoase și roșiatice specifice mai degrabă unor stepe decît unei flore de anotimp rece sînt brăzdate poteci înguste, pierdute în desiș. Nu am văzut restaurante sau hoteluri care să suprapopuleze malul mării, nu am văzut cafenele, deși aș fi băut o cafea privind oamenii în plimbare, marea și plaja, cu soarele în ochi. Aici casele sînt în mare parte construite din lemn și sînt înconjurate de pădurile de pini înalți și răsfirați. Cetățeni ruși înstăriți au cumpărat înainte de război proprietățile din vecinătatea mării, iar acum multe dintre ele sînt nelocuite și scoase la vînzare. „Israelul atacă și Libanul!”, îmi citește soția titlul unei știri, stînd la masă în restaurantul tradițional pe care l-am găsit lîngă o stradă mai circulată din Meluzzi. „Cîtă absurditate este în lume!”, gîndesc, așteptînd meniul lîngă cuplul de indieni care povestesc unui localnic ce impresionați au fost de liniștea de aici.
Riga are aproximativ 700.000 de locuitori, iar Letonia are o populație de aproximativ 1.800.000, dintre care 30% sînt etnici ruși, unii dintre ei avînd chiar cetățenie letonă. Poporul și-a pierdut identitatea sub ocupația sovietică, dar limba letonă și limba lituaniană, cu care este strîns înrudită, sînt limbi baltico-slave care încă se mai vorbesc și care își păstrează un statut între limbile oficiale ale Uniunii Europene. Astăzi, 80% din populația Letoniei vorbește letona, o limbă care nu este la fel de conservatoare precum lituaniana, iar temerea exprimată de șoferul povestitor m-a pus pe gînduri: „Sîntem puțini, de aceea trebuie să ne protejăm limba!”. În România, nu (mai) conștientizăm mărimea suprafeței pe care se vorbește limba română pe continentul european și cît de mare este impactul limbii române asupra identității noastre ca cetățeni ai acestui continent și asupra noastră ca popor. Nu trăim cu teama că, la scară largă, maghiara ar putea deveni limba principală care se vorbește în țară, germana sau limba altor minorități care locuiesc în România. Nu sîntem atît de protectori cu limba noastră încît să nu cedăm englezismelor, să nu facem glume despre nevoia de a învăța în viitorul apropiat rusa în contextul geopolitic actual, să nu ținem cont de faptul că sîntem înconjurați de state care vorbesc limbi de origine slavă, să nu facem (prea multe) concesii limbii maghiare în centrul Transilvaniei sau să nu ne mîndrim că români precum Emil Cioran, Panait Istrati, Mircea Eliade sau Eugen Ionescu au scris în limba franceză în perioada interbelică unele dintre cele mai bogate și frumoase opere franceze. Așadar, să punem în perspectivă posibilitatea că o țară baltică cu o capitală avînd o populație la fel de numeroasă precum numărul comenzilor primite de eMag în prima zi de Black Friday în 2024 și-ar putea pierde limba...
Aeroportul din Shanghai, o construcție imensă, era gol. Cîțiva chinezi își așteptau rudele sau prietenii, iar alții ne-au întrebat entuziasmați dacă vrem un taxi, pînă au observat că eram un grup organizat. Cînd am intrat în oraș, ploaia tocmai se oprise, iar curățenia și liniștea din trafic mi-au atras atenția în primul rînd, fiind de altfel printre primele caracteristici urbane despre care auzisem și de care mă temeam în șederea mea în China. Hotelul avea cel puțin 25 de etaje și, privindu-l de jos în sus, nu l-am putut cuprinde cu privirea. Urcînd pînă la etajul 19 unde am primit camera mi s-au înfundat urechile. În zare, vîrfurile clădirilor își pierdeau forma în lumina difuză a amiezii, dar privind străzile m-a uimit faptul că traficul nu era intens. Shanghai este un oraș cu o populație de aproape 30 de milioane de locuitori, pe care nu i-am văzut pe străzi, așa cum în mod normal te-ai aștepta de la un megalopolis. Dar cei pe care îi vedeam pe străzi erau lucrători și oriunde priveam făceau ceva: aliniau garduri vii cu foarfeca, ștergeau mobilierul stradal, suflau frunzele uscate de pe spațiile verzi, plantau flori sau arbori, văruiau tulpinile copacilor sau revopseau stîlpi, măturau, lustruiau, greblau, ziua în amiaza mare. Îi vedeai peste tot și în fiecare zi. Peste 80% din autoturisme sînt electrice, iar în orașe claxonatul excesiv sau inutil este aspru pedepsit, amenda de circulație fiind primită de contravenient la domiciliu în maximum trei zile. Mașinile circulă pe numere pare și impare pentru a evita supraaglomerarea traficului.
Nu departe de Shanghai, în Nanjing, fosta capitală a Dinastiei Ming (1368-1644), ne apropiam cu autocarul de o intersecție. Eram un grup de români. La cîteva sute de metri înainte vedem pancarte și o mulțime care se mișcă încolo și-ncoace. Din fața autocarului cineva întreabă cu entuziasm: „Ce e acolo, un protest?”. Toată lumea privea atentă așteptînd să ne apropiem. Ghidul, un chinez de statură medie, trecut de vîrsta a doua, care ne-a întîmpinat în pantaloni de trening, geacă de blugi și purtînd pe cap o șepcuță de un portocaliu spălăcit, explică cu calm: „Probabil că este o acțiune a unei companii cu propriii angajați sau o activitate școlară. De regulă, dacă vremea este bună, companiile obișnuiesc să trimită angajații într-o plimbare cu scop promoțional, iar primăvara aici sînt organizate multe tabere cu scop educativ și de socializare de către instituțiile de învățămînt”. Ne-am apropiat de intersecție și am văzut tineri, elevi de școală însoțiți de profesori. Dar noi ne doream scandal. Voiam să vedem un protest în China.
Pe spațiul public am văzut multe grădini frumos aranjate cu plante care cresc pe diferite niveluri, dar nu sînt cafenele și restaurante și lipsesc cu desăvîrșire terasele pline de oameni, cu muzică și ospătari care aleargă de la o masă la alta. Pur și simplu, oamenii nu au acest obicei sau, după o reflecție mai atentă, gîndul că statul nu îi lasă pe oameni să se adune cîteva ore în jurul unei mese pare plauzibil. Cu alte cuvinte, în China nu ieși la o terasă unde poți să pui țara la cale și unde supravegherea spațiului public ar consuma resurse extensive. Pe stîlpii de lumină stradali sînt montate multe camere video, poziționate uneori chiar înspre același unghi. Am numărat chiar douăsprezece pe un stîlp. Pe tot parcursul zilei sînt fotografiați cu bliț participanți la trafic, iar în cazul în care regulile de circulație sînt încălcate, amenda este primită de către contravenient prin e-mail în maximum trei zile. Ghidul a povestit despre un șofer de autocar care a depășit pe linia de urgență, a fost văzut prin sistemul de supraveghere și a primit amendă, i s-au scăzut jumătate din punctele disponibile și nu a mai avut voie să conducă autocarul un an de zile. În toată China sînt montate milioane de camere de supraveghere video interconectate cu alte forme de control precum funcții audio și tehnologii noi de recunoaștere facială care fac legătura cu informații existente pe telefoane mobile și din rețele sociale. Salariul minim în Shanghai e de 1.000 de euro, iar statul plătește taxele pentru lucrătorii care au acest venit. Salariul mediu este de 2.300 euro, iar oamenii muncesc șase zile din șapte.
După ce am vizitat frumoasa Grădină a Mandarinilor Yu, un templu construit pentru confortul părinților săi, în anul 1559, în timpul Dinastiei Ming, de guvernatorul provinciei Shichuan, am mîncat găluște chinezești pe stradă, așa cum văzusem că mănîncă chinezii, apoi am intrat într-un restaurant tradițional unde am comandat pachețele de primăvară. Am găsit loc la o masă lungă și îngustă, ca o tejghea de bar. În locurile proaspăt eliberate lîngă noi se așază patru doamne în vîrstă care păreau a vizita Shanghai fiind din altă regiune a Chinei. Turismul intern este foarte încurajat în China, iar oamenii călătoresc des în toată țara. Una dintre doamne scoate cu bețele din zeama supei o gălușcă. După ce o scutură de două ori deasupra farfuriei, o scapă în zeamă stropindu-se pe bluză și pe față. Femeia începe să rîdă copios. Așadar, li se întîmplă și lor să se stropească pe tricoul curat, să le cadă mîncarea din bețe, nu numai străinilor care eșuează lamentabil în a mînca în stilul asiatic. Am înțeles un lucru esențial, o regulă culinară importantă, că mîncarea asiatică se mănîncă într-un singur mod: așa cum poți!
Grupul de români nu a integrat foarte bine mîncarea chinezească, dar am fost informați înainte de plecare despre posibilitatea de a nu primi cu mare entuziasm specialitățile care nu au nici o legătură cu meniurile din restaurantele chinezești din Europa. Pentru mine, însă, Asia înseamnă o varietate de preparate care au în centru orezul, legume deosebite și un mod de a pregăti carnea care mie îmi place. Dar spre deosebire de Japonia, unde aș fi mîncat de oriunde, în China nu aș fi avut aceeași lejeritate. Am realizat în cele din urmă că, în Shanghai, la fel ca în multe alte orașe din China, nu poți să rezervi o masă la restaurant. În orașe considerate suburbii așa cum este spre exemplu Wu Xi, cu o populație de șapte milioane de locuitori, sau Suzhou, un oraș „mediu” cu 12 milioane de locuitori, cererea este constantă și suficientă, ceea ce ne conduce către o altă concluzie: în China, mănînci nu numai cum poți, dar și cînd apuci!
În aceste vremuri, China este invocată din ce în ce mai mult de analiști politici din întreaga lume ca fiind următoarea mare putere a lumii. De la Xi Jinping sînt așteptate relații economice solide, stabilitate și viziune în privința energiei verzi și a impactului asupra mediului. Marii investitori caută China în interes de afaceri nu numai pentru a avea acces la imensa piață pe care o reprezintă, dar și pentru potențialul de cercetare și inovație pe care China îl are în prezent și pentru investițiile pe care le alocă în dezvoltarea noilor tehnologii în domenii precum robotica, medicina și energia verde. China este cel mai mare nod comercial al Asiei și am văzut pe rîul Huangpu, care străbate nordul orașului Shanghai, sute de ambarcațiuni imense care transportă tone de marfă dintr-o parte în alta în fiecare zi, iar în cei aproximativ 2.500 de kilometri parcurși cu trenul între Shanghai și Xi ’An și mai departe către Beijing am văzut terenuri cultivate și șantiere ale unor construcții gigant, precum autostrăzi, poduri, viaducte și linii de cale ferată suspendate pe stîlpi grei din beton.
China își este suficientă. Am avut impresia că țara poate să rămînă închisă și izolată o lungă perioadă de timp, așa cum s-a întîmplat în pandemie. Are mijloacele necesare pentru a crește singură din punct de vedere economic, iar tendința izolaționistă a unor state precum SUA dovedește că, în aceste vremuri, independența economică și asigurarea mijloacelor interne pentru a rezista de unul singur pe termen lung și în orice condiții (război, instabilitate economică, incertitudine generată de avansul tehnologic) pare a fi politica inteligentă a unui stat vizionar.
Alexandru Gheorghe este jurist și student doctorand în Filosofie Politică și Morală la Școala Doctorală a Facultății de Filosofie din București.
Credit foto: A. Gheorghe
