Asistăm în ultima vreme la o intensificare a concertului populist românesc. Se știe că populiștii vorbesc mult și anapoda. Asta este una dintre calitățile lor de bază. Este motivul pentru care un om rațional are dificultăți foarte mari în a asculta pînă la capăt un om politic populist. Pe vremuri mi se părea incredibil că un om cu discernămînt îl poate asculta pe Corneliu Vadim Tudor. Pățesc și azi la fel. Populiștii, practic, nu vorbesc. Înlănțuie cuvinte și fraze de cele mai multe ori fără sens. Se spune că aceste teme ale lor sînt fabricate în afara țării. Nici nu mă îndoiesc. Unele dintre ele sînt atît de percutante încît se vede mîna specialistului în dezinformare în spatele lor. Aceste teme par a fi adevărate pentru că cele mai multă „mușcă” puțin din adevăr. Este cert deci că oamenii din interior și din exterior muncesc împotriva parcursului occidental al României. Pentru că una dintre direcțiile principale (grup de teme de dezinformare) este reprezentată de apropierea noastră față de Vest și de neajunsurile acestei apropieri. Nu i-am votat niciodată și nici nu cred că va veni ziua în care i-aș putea vota. Numai că, analizînd aceste frînturi de cuvinte și înțelesuri, vom constata că unele merită atenția noastră.
Vom lua azi în atenție tema sau afirmația populiștilor cum că, din punct de vedere economic, am fi o colonie a Vestului. Mereu mi-a atras atenția această temă tocmai pentru că știu cît de sensibile sînt statele ca România la acest subiect. Ea prinde peste tot și provoacă un fel de mînie surdă. Oamenii care sînt supuși dezinformării cu această temă au comportamente de revoltă. Îi sensibilizează foarte mult și-i face să urască Occidentul.
Este cunoscută în istoria economică această stare de dependență economică, politică și militară. Unul dintre dicționarele limbii române definește colonia ca fiind „teritoriu ocupat și administrat de o națiune străină și care este dependent de aceasta pe plan politic, economic, cultural”. Colonia este deci un fel de teritoriu dependent, aflat într-o situație în care resursele de toate categoriile îi sînt drenate către metropolă. Colonialismul a făcut istorie. Mereu statele puternice au ieșit din granițele proprii în căutare de teritorii pe care să le exploateze. După al Doilea Război Mondial, lumea însă începe a se emancipa. Marile imperii coloniale se prăbușesc. Marea Britanie a suferit cele mai mari pierderi ca urmare a retragerii din aceste spații, dar nu numai Marea Britanie. De atunci colonialismul și-a schimbat fața și instrumentele. Dar nu și finalitatea: valorile se scurg în continuare dinspre statele slabe către cele puternice. Asta nu se mai întîmplă acum prin ocupare directă, militară, ci prin expansiune și influență economică. Azi, aceste transferuri se fac doar prin bani, urmare a unei activități economice ce pare a fi onorabilă. Banii și investițiile străine sînt culoarul pe care pleacă valoarea spre metropolă. Banii sînt instrumentul extractiv cu cea mai mare relevanță și subtilitate. Ei lucrează tăcut și calm în favoarea metropolei și în defavoarea coloniei. Colonia este deci un spațiu geografic exploatat.
Una dintre obsesiile culturale și economice care domină statele mici și marginale care trec prin imitație la capitalism și modernitate este legată de măsura în care acest capitalism poate fi centrat și concentrat pe țara respectivă și dacă pot fi evitate efectele de marginalitate în raport cu o metropolă care este prin definiție dominantă și extractivă. Și cultura noastră este dominată de această dezbatere. Mulți filosofi ai socialului au luat problema în dezbatere și au decretat ori că sîntem marginali și imitativi, ori că sîntem într-o epocă de dezvoltare cu o tradiție adîncă în evoluția noastră. Întrebarea se pune în termeni simpli, enunțați printre primii de către Ion Luca Caragiale: sîntem capabili să avem „faliții noștri”? Adică sîntem capabili să dezvoltăm o clasă de oameni de afaceri care să reprezinte cu cinste economia națională în raport cu alte economii naționale și națiunea română în raport cu alte națiuni?
Filosofii socialului au cunoscut acest tip de dependență. În ce măsură capitalismul românesc de azi dispune sau nu de o conduită centrată pe România? Cu alte cuvinte, ar fi de răspuns la întrebarea: în ce măsură capitalismul românesc este și azi unul marginal, dominat de metropolă? Are capitalismul nostru capacitatea de a fi extractiv în raport cu exteriorul? Aduce capitalismul românesc valoare din afară spre România sau, așa cum s-a întîmplat în secolul al XIX-lea, scoate valoare din România spre exterior? Pentru a creiona un răspuns la întrebările de mai sus am luat în calcul un singur indicator, deși într-o cercetare științifică, complexă, pot fi luați în calcul mai mulți. Vom vorbi aici despre indicatorul Poziția investițională internațională a României. Înainte de a oferi cifre vom face o descriere pe scurt a semnificației acestui indicator economic. Și asta cu ajutorul BNR, care îl și calculează și îl prezintă în statisticile sale.
Poziția investițională internațională are următoarele trăsături și semnificații: este o parte a statisticilor macrofinanciare de stocuri; reflectă tranzacțiile din contul financiar al balanței de plăți; de asemenea, reflectă și alte mișcări cum ar fi influențe de curs valutar, variația prețurilor, modificări de volum; este un element important în analiza sustenabilității externe a economiei; oferă o perspectivă asupra capacității economiei naționale de a face față șocurilor externe; arată cît de stabilă sau cît de vulnerabilă este economia națională la schimbări externe sub formă de șo – numim aici războaie, revoluții, schimbări geopolitice masive, schimbări geo-economice intense; asigură o imagine a stabilității sau vulnerabilității economiei naționale în raport cu restul lumii; arată expunerea economiei în raport cu lumea, sau măsura în care capitalul românesc aduce valoare din afară și capitalul străin extrage valoare din țară. Se prezintă astfel: 63,44; 65,32; 64,87; 66,43; 63,62; 57,36; 51,87; 49,73; 47,63; 43,76; 43,60; 47,74; 47,32; 41,41; 41,38 (România, în procente, cu semnul minus, între anii 2010-2023, calcule proprii pe baza cifrelor INS și BNR). Această înșiruire de 15 cifre pare a nu spune nimic. De fapt, spune foarte multe. Aceste cifre reprezintă nivelul expunerii economiei românești în raport cu capitalul străin. Pragul indicativ, dat de către FMI pentru acest indicator, este de -35%. Prin acest prag se sugerează o limită a folosinței investițiilor străine și a banilor străini în dezvoltarea unei economii naționale. Dincolo de cifra dată de FMI, adică mai jos de -35%, folosința banilor străini devine periculoasă, economia devenind dependentă de străinătate. Într-o asemenea economie, străinătatea și nu capitalul național joacă un rol principal. Această expunere este periculoasă pentru că există momente în care capitalul străin poate să devină volatil, atît capitalul financiar, cît și cel material. Ideal este ca o țară să-și folosească resursele proprii pentru dezvoltarea proprie, adică să dețină o anumită autonomie în dezvoltare și gestionarea patrimoniului propriu.
Nu vom face aici analiza poziției investiționale în corelație cu datoria publică. Dacă am face asta ne-am da seama că sîntem chiar într-o poziție foarte rea. Iată cîteva cifre și pentru o parte dintre statele din proximitatea noastră: Malta +82,1%; Germania +82,1%; Danemarca +78,3%; Austria +24,2%; Italia 15,3%; Slovenia +8,2%. Ultimele clasate sînt: Polonia -29,2%; Ungaria -37,8%; România -42,3% (anul 2024, cu semnul plus sau minus după caz).
Da, putem spune că România este „mulsă”, așa cum se exprima Eugen Lovinescu în trecut, în raport cu capitalul străin: „Rezumînd, «interdependența» duce la rezultatul că unele popoare mulg și altele sînt mulse. O țară ca România, care nu poate avea o industrie prin care să mulgă, ca să nu fie ea însăși mulsă fără compensare, trebuie să-și organizeze agricultura, să facă «democrație rurală». Să mulgă și ea cum poate, pe calea aceasta, pe ceilalți, care o mulg prin capitalul și industria lor” (Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, 1972, p. 396).
Demonstrația de mai sus pare că dă dreptate populismului românesc. Dar nu este de ajuns „să muști puțin din adevăr” atunci cînd vii cu o temă. Importante sînt soluțiile de rezolvare. Unde greșesc populiștii? Atunci cînd dau soluția. Ideea populiștilor că România ar trebui izolată, ca efect al acestei stări de lucruri, este profund eronată. Nu putem întoarce spatele istoriei. Nu despre izolare și izolaționism este vorba, ci despre asumarea corectă a mersului lumii. Izolarea ar fi un răspuns care ne-ar face și mai mult rău. România trebuie să elaboreze urgent o strategie națională de trecere de la capitalismul defensiv de azi, în care țara este spațiul de extracție de valoare pentru alții, la un capitalism ofensiv în care să extragem și noi valoare din alte spații geografice și economice.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă lucrare a sa este Lumea de dincolo de istorie. Despre fragilitatea construcției sociale românești (Editura Pro Universitaria 2025).
