Îmi amintesc foarte bine Clujul din 2002, cînd a fost prima ediție a TIFF-ului. Eram în anul III la Jurnalism, în sesiune, și aflasem că, în sfîrșit, se va întîmpla un festival internațional în oraș, unul de film. Iar tinerii care-l organizau îl aveau drept invitat la Cluj chiar pe Jason Priestley, „Brandon” din Beverly Hills, 90210, serial-reper pentru toți cei care am fost adolescenți în anii ’90. Cum s-a născut acest festival de film, care aniversează un sfert de veac, tocmai la Cluj și cum a ajuns Jason Priestley să fie prima mare vedetă invitată?
Cred că a fost un pic de inconștiență – odată pornit tăvălugul, nu mai aveam cum să dăm înapoi. Ideea a apărut simplu: nu exista nici un festival de genul acesta în țară, era doar festivalul DaKINO, dar pentru scurtmetraje. Circulam pe vremea aceea cu filmele mele scurte în lume și eram mereu surprins de ce poate aduce un festival de amploare orașului, publicului, dar și comunității de cineaști. Pentru că festivalul înseamnă nu doar proiecții de filme, ci și întîlniri între profesioniști, oameni din industrie, or la noi bătea vîntul, în plus, nu se făceau nici filme pe vremea aceea, așa că toate astea m-au făcut să zic că trebuie născut ceva, și unde altundeva decît la Cluj, pentru că era orașul care avea cea mai bună infrastructură de cinema la vremea respectivă, chiar așa cum erau sălile, pe atunci nerenovate. Iar cifrele spuneau că numărul de filme văzute de un clujean era dublu față de ce era în București, ceea ce-ți arăta că există un apetit acolo. E și orașul meu natal și voiam să dau ceva înapoi. Apoi, cînd eram aproape gata cu pregătirile, apăruse gîndul ăsta, de a avea o vedetă invitată. Noi nu prea aveam nici bani, nu știam cum trebuie pornită și rezolvată treaba asta, dar uite că am avut noroc și am găsit un producător care-l știa pe Jason. Cu două săptămîni înainte de festival, a fost un iureș întreg să găsim banii pentru a-i plăti un bilet business class din Los Angeles la Cluj. M-a ajutat Vasile Dîncu, atunci era ministru în Guvernul Năstase, nici n-am apucat să-i zic prea multe, mi-a spus bine, zi de cît ai nevoie și rezolvăm.
La TIFF, regizorii se pot înscrie în competiția oficială doar cu filmul lor de debut sau cu cel de-al doilea lungmetraj. Ați gîndit de la început festivalul ca un fel de rampă de lansare a unor regizori, care să crească odată cu TIFF?
Cumva da, a fost o discuție legată de ce identitate dăm festivalului. A existat și varianta să facem un festival de film horror, pentru că se cheamă Transilvania, dar ar fi fost unul foarte nișat, într-un moment în care România nu știa atmosfera unui astfel de festival, așa cum mi-l imaginam eu și cum văzusem la Rotterdam, Valencia, Berlin. Și de aici a venit ideea unui fel de focus pe creațiile cineaștilor aflați la început, care nu sînt încă foarte cunoscuți, dar pe care cumva TIFF-ul i-a descoperit. Și au fost nume de cineaști care astăzi sînt importanți, cum e Sebastián Lelio, Matías Bize, pe care i-am acompaniat, Rodrigo Sorogoyen, cîștigătorul Trofeului Transilvania în 2014, care anul ăsta a avut un film în competiție la Cannes. Deci au fost mulți cineaști care au început cumva la TIFF și mă bucur că am fost între festivalurile esențiale din cariera lor.
Aveți o secțiune a festivalului dedicată filmelor românești, iar dacă la începutul anilor 2000 se făceau, în România, cîteva filme pe an, acum situația stă cu totul altfel, ba chiar anul acesta aveți un număr surprinzător de mare de filme românești de debut. Cum ai caracteriza cinematografia românească din acest moment, acest nou „Nou val”?
Mi se pare că Zilele Filmului Românesc e în mod evident cea mai așteptată secțiune și mă bucur că e importantă și relevantă pentru cei tineri, care sînt la început. Numele afirmate din cinema-ul românesc nu mai au nevoie neapărat de validarea festivalului, sînt mari festivaluri, Cannes, Berlin, care abia așteaptă să le vadă creațiile. Dar pentru mulți alții, prezența la TIFF înseamnă enorm, le oferă vizibilitate, le oferă șansa unor întîlniri și discuții cu reprezentanți din industria internațională. Ne-am dorit tot timpul să încercăm să-i ajutăm în acești primi pași ca filmele lor să fie văzute, dezbătute și apoi, de ce nu, distribuite, cumpărate în toată lumea. Și îmi aduc aminte că asta s-a întîmplat cu Două lozuri, filmul lui Paul Negoescu, și cu filmele altor colegi care au fost arătate la TIFF și ulterior au avut parte de o carieră în străinătate.
Se spune că, în orice domeniu, entuziasmul începuturilor se mai estompează și intervine rutina. Totuși, ce te entuziasmează în programul TIFF-ului de anul acesta?
E sentimentul că o iei de fiecare dată de la început, și nu doar atît, îți vin idei de programare și ai tot felul de redescoperiri. Asta mi se pare important, să păstrezi festivalul proaspăt. Anul ăsta, de exemplu, ne-am entuziasmat că după mulți, mulți ani vom proiecta un film ca pe vremuri, de pe peliculă de 35 mm. Pentru că sînt convins că mulți tineri habar n-au cum se făceau odată filmele și, de fapt, cum a început TIFF-ul pentru că primii zece ani, dacă nu mai mult, au fost cu pelicule. Arătăm anul ăsta la Bonțida, în primul week-end tradițional la Castelul Bánffy, Operațiunea „Monstrul”, un film cult pentru multe generații Vor fi la proiecție Ovidiu Schumacher și Cristina Hoffman, care joacă în film. Și sînt curios ce o să zică cei tineri văzînd aparatul antic. Apoi, mă bucur că Mihai Chirilov a făcut o secțiune de comedii negre (The Pitch Black Anthology), sînt foarte multe filme bune acolo și cred că e bine să revizităm filme mai vechi sau noi care au umor. Comedia neagră mi se pare un gen greu de făcut, dar sînt convins că oamenii o să se bucure văzîndu-le la TIFF. După care, personal, aștept cu mare curiozitate un cine-concert făcut pe filmul Meandre, un film clasic al lui Mircea Săucan, din ’67. I-am rugat pe cei de la Golan, o trupă apreciată, cunoscută în zona electro din România, să facă o coloană sonoră nouă, dar care să încorporeze și dialogurile filmului. Și cred că va fi o ocazie, din nou, pentru cei tineri de a vedea poate prima dată filmul ăsta, un pic într-o altă haină, o altă interpretare. Filmul lui Tudor Cristian Jurgiu, De capul nostru, care a primit un premiu la Berlin, va fi și el proiectat.
Vineri seară, în Gala de deschidere a celei de-a 25-a ediții TIFF, va fi proiectat în Piața Unirii cel mai recent film regizat de tine, 3 zile în septembrie, despre care am aflat că nici nu era în plan să fie făcut. Cum a apărut totuși filmul și care este intenția lui?
A apărut pe neașteptate. A fost rodul unor întîlniri cu un prieten care are un hotel în Eforie Sud și cu alți oameni care au auzit despre ideea de a face, de fapt, un creative camp, l-am botezat noi. Nu aveam neapărat în cap să facem un film, cît să facem o tabără de creație, timp de o săptămînă la mare, să filmăm și să vedem apoi dacă ne va ieși un film. Dar a fost un pariu nebun. În primul rînd, s-a lucrat „guerrilla style”, independent, fără bani de la stat. Și am spus că ar fi interesant, tocmai datorită faptului că e un fel de tabără de creație, să lucrez cu oameni cu care n-am mai făcut niciodată film. Adică operatorul Alexandru Dorobanțu și colegii de la sunet, decor, costume. E prima dată cînd am lucrat cu ei, dar și cu o mare parte din actorii de pe generic. Și asta mi s-a părut important: să legi niște raporturi de lucru cu oameni cu care te vezi prima dată, fără riscul rutinei, și să te descoperi cumva, să ne descoperim unii pe alții. Și sigur că în mod esențial a contat sfatul lui Mihai Chirilov, care a spus: încearcă să faci un film one-shot, să pornești aparatul la minutul 1 și să te oprești după 65 de minute, în cazul nostru. Ceea ce a presupus un efort colosal de gîndire, de coregrafie a secvențelor, de filmare. Asta mi s-a părut cumva foarte curajos, nu doar din partea mea, dar din partea întregii echipe, faptul că s-au aruncat înainte, în condițiile unui buget foarte firav, să facem o astfel de trăsnaie. Dar astea sînt amănunte de culise, amănunte tehnice, dincolo de care a fost și dorința de a spune povestea unei femei. În mare parte din filmele mele trecute am avut personaje masculine în rolul principal. M-am gîndit să fac și altceva și, că tot vorbeam de comedie neagră, e o comedie neagră pornită de la ideea din spatele filmului Sábado, al lui Matías Bize, un cineast chilian descoperit de TIFF, care a făcut acum mai bine 20 de ani tot un film dintr-un cadru. Și, cumva, 3 zile în septembrie face o reverență acestui film, începutul preia tema din începutul filmului Sábado.
Fiind un plan-secvență de 65 de minute, spuneai că a trebuit să regîndești cumva acțiunea – ca să citez un membru al echipei tale, dacă la alte filme se strigă „Acțiune!”, acum acțiunea era cea care venea peste actori. Care au fost provocările?
Pentru mine, riscurile majore țin de faptul că nu poți să oprești camera la minutul 25-30. Pe lîngă faptul că era un one-shot, la început filmam la amurg, după care intram în noapte, deci nu mai puteam opri camera și relua dacă ceva mergea prost pentru că se pierdea lumina asta magică, specifică asfințitului. Și atunci, practic, toată lumea trebuia să funcționeze perfect, fără greșeală, de la echipa tehnică și, mai ales, la actori. Și aici am vrut să ajung pentru că asta a fost provocarea mare: să repetăm suficient de mult timp înainte și să știe fiecare ce joacă, cum joacă. Să-și adapteze jocul la situații, la ceilalți parteneri, la cameră. Or, aici greul a căzut pe Andreea Vasile, care face un rol extraordinar. Ne uitam cu toții, în fiecare seară după ce terminam filmarea, și ne întrebam cum de mai poate. Și a doua zi putea din nou și cred că face un tur de forță absolut incredibil. Dar alături de ea au fost toți ceilalți și cumva s-a simțit că unul dintre cei care au scris scenariul, în afară de mine și de Radu Grigore, adică Conrad Mericoffer, joacă și în film, m-a ajutat mult și la repetiții. Asta a fost provocarea majoră, să nu ratăm și, chiar dacă au fost mici desincronizări, să mergem mai departe. De obicei nu se întîmplă așa, chiar dacă faci plan-secvență te poți opri dacă ceva nu e bine și o iei de la capăt. Am avut o săptămînă de filmare, a și plouat, pînă la urmă au fost patru duble posibile, dintre care am ales-o pe cea mai bună la final.
Pe lîngă faptul că de data asta ai o protagonistă, sînt și multe dialoguri între femei, în film. Voi fiind trei scenariști bărbați, ați trecut scenariul și printr-un filtru exterior, feminin, pentru a fi cît mai plauzibil, să zicem?
Eu cred că, mai ales în cazul acestui proiect, contează mult vocea fiecăruia. A fost un exercițiu de echipă, nu a fost tipul de proiect în care venea un demiurg, stăpînul suprem, care știe tot. Am colaborat cu toții și mă bucur că Andreea Vasile, Adela Popescu, Emilia Popescu, Mirela Zeța, care și ea e extraordinară, au avut fiecare propriul aport și observații. A fost o atmosferă pe care eu n-am mai întîlnit-o la nici un alt proiect, provenind din tipul ăsta de sentiment pe care l-a avut fiecare, că trebuie să dai totul și să fii foarte exact. De obicei, cînd faci un film din mai multe cadre, cum se întîmplă, cînd ai la îndemînă montajul, actorul este nu neapărat mai relaxat, dar știe că la montaj se pot elimina eventuale reacții nepotrivite, se mai poate face încă o dublă. Aici însă erai fără plasa de siguranță, trebuia să fii bun, fără greșeală, tot timpul.
Cum a fost primit 3 zile în septembrie la Festivalul Internațional de Film de la Rotterdam?
Pentru mine surprinzătoare a fost selecția de acolo, în primul rînd. Nu mă așteptam să fie selecționat, dar au fost foarte încîntați și chiar mi-au reproșat că nu le-am trimis filmul mai devreme, ar fi putut intra într-una dintre competiții. Iar răspunsul publicului a fost fantastic, filmul a fost pe locul șapte timp de cîteva zile în topul publicului. L-au programat ca urmare a reacțiilor, în ultima zi de festival, cu extra proiecții. Deci a fost copleșitor.
Cei care vom fi la TIFF, la Gala de deschidere, vom putea vedea în premieră un fragment din documentarul Nadia, la care lucrezi în prezent. Informîndu-te, filmînd cu Nadia Comăneci, cu cei care au cunoscut-o, au fost aspecte la personalitatea ei, la povestea ei, care să te surprindă, să te impresioneze în mod special?
Mi-a plăcut mult titlul unui prim show, un turneu demonstrativ pe care l-a făcut în America, după ce s-a aclimatizat acolo, și anume The Magic and Mystery of Nadia. Mi s-a părut un titlu care spune multe despre personalitatea ei – e deopotrivă magie și mister. La început a fost o fetiță care nu zîmbea, apoi a ajuns un fel de copil-minune, iubit, apreciat în toată lumea. Căutînd prin arhive, făcînd interviuri, am rămas foarte surprins de cît de matură putea să fie, de fapt, în perioada pubertății, adolescenței. De faptul că era un lider, nu doar al echipei, ci se impunea și în fața antrenorilor, în condițiile în care, știm bine, Béla Károlyi nu era neapărat cel mai îngăduitor antrenor. Dar Nadia a avut o personalitate specială, este un om care, puțini știu, a avut multe suișuri și coborîșuri deopotrivă, multe momente de nesiguranță, de cădere. Or faptul că poți să te ridici, și ea s-a ridicat de fiecare dată, poți să-ți găsești drumul, te poți schimba, te poți cizela și poți ajunge personalitatea de astăzi, un model și o inspirație, mi se pare o lecție fantastică de viață pentru multă lume. Îți arată că, trecînd de campioni, de succesele colosale și de perfecțiune, e vorba despre noi, despre oameni și despre cum putem să devenim mai buni, cum putem să ne schimbăm. Maturizarea asta care e inevitabilă în viață vine la pachet nu doar cu înțelepciune, dar și cu, în cazul ei cel puțin, o dorință extraordinară de a fi mai bun, de a învăța. Ea are o curiozitate și o determinare, o perseverență care îi sînt caracteristice și acum.
De anul acesta, la TIFF se va acorda un premiu special numit după Janovics Jenö, regizor și director de teatru maghiar, poate primul clujean care a văzut în cinema potențialul lui de industrie culturală. Ce va răsplăti acest premiu?
Eu mărturisesc că am descoperit tîrziu personalitatea lui Janovics Jenö, deși sînt născut în Cluj, mai ales datorită faptului că aici comunitatea maghiară e destul de insulară. Noi, românii, la fel, nu știm foarte multe din cultura lor, din tradițiile lor, din istoria lor, mai ales cît de mult au contribuit la profilul cultural al orașului, așa cum e el azi, pentru că contribuția lor a fost decisivă. În timp l-am descoperit, cu ajutorul colegilor de la Filmtett, o primă revistă de cinema care văd că încă mai dăinuie în România, editată în limba maghiară. Ei au făcut o cercetare mare despre Janovics și am rămas absolut uimit de viziunea lui, de felul în care își imagina dezvoltarea orașului prin cinema, prin film. Și mi s-a părut firesc la ediția asta TIFF 25 să-l răsplătim cumva și să lansăm acest premiu care îi va purta numele, tocmai pentru a nu dispărea. Pentru că anii trec, generațiile se schimbă și cîteodată e păcat să-i uităm pe cei care cumva au fost esențiali. Ori fără Janovics, fără contribuția lui, cred că nici Clujul n-ar mai fi ce e, nici TIFF-ul nu s-ar fi întîmplat aici. Ne-am gîndit să premiem oameni care au tipul ăsta de viziune, de anvergură, oameni care au lăsat ceva în urmă la nivel de sistem, dincolo de un film bun. În cazul de față, Roman Gutek e o personalitate uriașă a cinema-ului european pentru că, în Polonia, el a avut inițiative care au depășit cu mult granițele – a făcut festivaluri de film, a condus cinematografe, companii de distribuție. Contribuția lui este esențială pentru locul cinema-ului polonez azi în lume și mai ales al industriei.
Dacă ar fi acum să privești în urmă spre 2002, la perioada de dinaintea primei ediții TIFF, ce ți-ai dori să fi știut atunci?
Greu de zis. Poate că ceea ce nu știi cînd ești la început – și e bine că nu știi – este faptul că natura umană e schimbătoare, că oamenii cumva se schimbă, se urîțesc unii dintre ei, pe măsură ce trece timpul, sau sînt ipocriți și ar trebui să te gîndești la asta de la bun început. Dar, în egală măsură, mintea nu-ți stă la așa ceva cînd începi, începi cu cele mai bune gînduri și te concentrezi doar să faci lucrurile mai bine și să lași ceva în urmă. Probabil că asta aș fi dorit să fi știut, dar cînd începi și cînd ești foarte tînăr nu te gîndești deloc la așa ceva. Și e foarte bine.
Credit foto Tudor Giugiu: Nicu Cherciu
Ilustrație afiș: Tuan Nini
