„Eroii de la Sevilla”, „miracolul de la Sevilla”, meciul de la Sevilla, pe care știu sigur că l-am văzut în mai 1986, chiar dacă nici o fază nu mi s-a întipărit în mod special în memorie. Aveam numai 9 ani. După aproape patru decenii, aveam să descopăr faptul că Sevilla nu este un punct mitic pe o hartă imaginară, ci chiar un oraș. Unul mare și fascinant. Există.
Am închiriat un mic apartament în centrul vechi al orașului. Bătrînul (poți să mai folosești oare termenul ăsta?) șofer de taxi, care ne-a preluat de la aeroport pentru o sumă modestă, ne-a asigurat, prin intermediul unei aplicații de traducere instalate pe telefonul mobil, că „de aici, practic, puteți merge pe jos peste tot. Chiar și în Piața Spaniei se ajunge într-o jumătate de oră”. La un moment dat a virat la dreapta și s-a încadrat pe o străduță cu sens unic, dar care părea atît de strîmtă încît eram sigur că era numai pietonală. Pe jos, caldarîm ud, de pe vremea intrării francezilor în oraș (1 februarie 1810). Ne-a debarcat exact în fața porții imobilului cu două etaje. Iubesc și eu măcar unul din avantajele postmodernității – nu trebuie să dai ochii cu proprietarul pentru a te caza, toate indicațiile îți sînt trimise pe telefonul mobil, intri în hol, iei liftul, care se afla la stînga și nu la dreapta, urci la etajul întîi, o cotești la stînga, observi o cutiuță dreptunghiulară? Da, acolo, unde se află două chei, formezi codul primit, scoți cheile, ai ajuns. Have fun! Această procedură nu ni s-a aplicat mereu, în La Spezia proprietara a ținut morțiș să ne întîmpine, iar la Marsilia, brazilianca naturalizată ne-a așteptat pînă bine după miezul nopții. Poate nu avea ce face.
O fi Sevilla la vreo două mii de kilometri și mai la sud decît micul nostru oraș subcarpatin, dar seara era ploioasă, iar în apartament era frig(uț). Căldura trebuia asigurată de trei aparate de aer condiționat care nu fuseseră pornite de zile bune și care se încăpățînau să ofere numai aer rece. Descoperisem și un reșou într-un dulap, dar era cam puțin. După mai multe discuții pe WhatsApp cu proprietarul spaniol, acesta și-a trimis în final fiica. Foarte politicoasa tînără spaniolă a rezolvat relativ repede problema, astfel încît în cele patru zile petrecute în apartament am avut parte de o căldură ciudată, trimisă în reprize aleatorii de respectivele aparate, dar care nu părea deloc foarte sănătoasă. Tind să cred că tocmai această modalitate de încălzire a fost una din cauzele îmbolnăvirilor din finalul sejurului, cînd ne-a prins o gripă ciudată aproape pe toți. Cu o singură excepție – autorul acestor rînduri. Nu-mi explic de unde vine această imunitate, de vină să fie poate iernile cu zăpezi din comunism, pe care le petreceam invariabil afară. Și la -15 grade Celsius. Dacă n-am fi avut Internet și mobile, și tablete, și, și, și…? Improvizam. Cert este că proprietarul a avut emoții că ne vom răzbuna pe el la plecare și vom edita ceea ce se cheamă „review”. A răsuflat ușurat numai după ce Corina i-a oferit un 10 curat și ne-a mulțumit. Pe de altă parte, îmi vine greu să cred că sevillienii se încălzesc trei-patru luni pe an numai cu aparatele de aer condiționat. Să nu aibă deloc calorifere, centrale pe gaz?
Problema mea este că încerc să și înțeleg ceea ce văd. Am și norocul că nu trebuie să-mi bat capul cu fotografierea. O face soția. Eu mă pot plimba cu mîinile în buzunare, pot respira aerul iernatic, să mă bucur de razele soarelui sau de stropii de ploaie și să mă gîndesc la toți cei care au muncit și trăit în aceste locuri minunate. Cîte orașe vestice nu sînt muzee în sine care permit locuirea? Mii. Ți-ar trebui o viață să le vezi pe toate. Nu cred că am ajuns la treizeci. Nu mă tentează spațiile ample și aride, deșerturile saudite sau pîlcurile de zgîrie-nori opaci și scumpi din Doha. Acest apartament costă numai 300.000 de dolari! Sorin Stoica avea perfectă dreptate: „Încă mai cred că scriitorul nu trebuie să fie un sihastru care să se ocupe exclusiv de propriile-i obsesii, chinuit să-și descifreze visele. Așadar, ceva irațional. Scriitorul trebuie să fie în primul rînd reporter. Un om care să intre în contact cu mari drame umane, de care, slavă Domnului, nu ducem lipsă. Reportajul, spunea Bogza, e un corectiv pentru turnul de fildeș al literaturii. Reduce egocentrismul, meschinăria. Sper să nu fiu acuzat de comunism dacă spun că scriitorul e dator să fie un trăitor al timpului său. Un istoric al faptului mărunt”.
Despre istoria și/sau arhitectura Sevillei s-au scris mii de pagini de către oameni care poate și-au dedicat întreaga lor viață acestor domenii. Bănuiesc că despre fiecare tablou din cele peste o mie din Muzeul de Arte Frumoase s-ar putea scrie zece pagini. L-am vizitat în cea de a doua zi de Crăciun, cînd sistemul public spaniol revenise pe metereze, după numai o singură zi de pauză. Turiștii au nevoie de aceste sacrificii, pentru că vor să vadă și altceva decît galerii comerciale sau taverne. Îmi era teamă că nu voi găsi bilete, după cum mi se întîmplase la Alcatraz, dar m-am înșelat, era deschis, iar taxa de intrare mai mult decît rezonabilă – 1,5 euro. M-am apropiat de casă și am citit anunțul că accesul pentru cetățenii Uniunii Europene era gratuit, cu condiția să dovedească apartenența lor la acest spațiu cu pașaportul. Spre mirarea mea, Corina le avea în mica ei poșetă pe toate cele patru. Angajata de la ghișeu s-a gîndit de două ori – oare este România în UE? Merită indivizii ăștia reducerea de 6 euro?
Orașul Sevilla fiind la un moment dat poarta de intrare a comerțului și bunurilor colectate/jefuite/acaparate/dobîndite/cumpărate pe nimic de conchistadorii și negustorii spanioli care le-au urmat, chiar dacă orașul nu este port la Atlantic (fluviul Guadalquivir îi permite accesul), este lesne de imaginat bogăția acumulată. O bună parte din aceasta s-a transferat către opere de artă, către întreținerea pictorilor și sculptorilor, prin plasarea de comenzi. Unele pînze au fost achiziționate recent de Junta de Andalusia (fabulosul Google Translate traduce termenul spaniol de „junta” în get-begetul românesc „bord”), așa cum era menționat în dreptul unora. Spre marea mea mirare, căci nu-mi pot imagina vreun consiliu județean din România prăpădind/irosind banii giudețului pe picturi sau sculpturi, pentru a îmbogăți modestele fonduri ale muzeelor județene de artă, constituite mai degrabă prin donații decît prin achiziții. Abia dacă se acoperă cheltuielile de întreținere și modestele salarii ale muzeografilor spre care Bolojan, negreșit, își va îndrepta efortul reformator și eliberator. Revenind la treburi mai serioase, Muzeul de Arte Frumoase din Sevilla este găzduit pe locul unde a fost ridicată o mănăstire a ordinului Merced Calzada de la Asunción, construită în secolul al XIII-lea, după eliberarea Sevillei. În secolul al XVII-lea, mănăstirea a fost demolată și s-a început construcția unui nou ansamblu monastic, care avea să fie confiscat de Coroana spaniolă, iar în 1841 actualul muzeu a fost deschis publicului. Muzeul de Arte Frumoase este cea mai importantă pinacotecă din Andalusia și una dintre cele mai mari din Spania, găzduind aproape o mie de picturi, dar și sculpturi sau desene, fiind celebră pentru colecția sa de picturi aparținînd Școlii baroce sevilliene, cu pînze pictate de Zurbarán, Murillo, Valdés Leal, Francisco de Herrera cel Bătrîn, dar și Velázquez, El Greco sau Goya. De asemenea, deține o serie de picturi ale unor artiști flamanzi din secolele XV-XVI, chiar dacă Habsburgii spanioli au susținut lungi războaie în provinciile de jos (purtate cu intermitențe între 1568-1648).
Însă partea cea mai spectaculoasă a orașului nu mi s-a părut neapărat centrul vechi, cu străduțele sale întortocheate, pline de lume, sau catedrala unde se află rămășițele unui celebru navigator de origine genoveză, care prin încăpățînarea lui a scurtcircuitat istoria mondială mai ceva ca Stalin sau Lenin, ori turnul Glifada, fost minaret islamic, unde turiștii se îngrămădeau ca sardelele, ci Piața Spaniei (La Plaza de España), uriașă construcție semicirculară influențată de mai multe stiluri arhitecturale, amplasată în parcul Maria Luisa, după numele infantei Luisa Ferdinanda, care a donat cele 40 de hectare Sevillei. Infanta a murit chiar la Sevilla, la scurt timp după donația generoasă. E puțin spus parc, căci pare mai degrabă o combinație între o grădină botanică și una zoologică. Înainte de a ajunge în Piața Spaniei am doborît o pensionară localnică, un accident nefericit, care m-a urmărit multe zile la rînd. În stația de tramvai, am întins neglijent lungul picior stîng în față, chiar dacă ochii-mi erau fixați pe aplicația de orientare a telefonului mobil. Acea doamnă nu a remarcat gestul meu pripit și s-a împiedicat. După ce s-a ridicat, părea surprinsă, dar nevătămată. Mi-am cerut mii de scuze în engleză. Mă plîngeam că nu am avut parte de evenimente. Dar oare nu este călătoria „o lume paralelă care vrea să se contopească cu cea a muritorilor de rînd” (Cedric Gras)? Lumea mea s-a inserat brutal în lumea ei.
Piața Spaniei surprinde căci nu seamănă cu nici o alta văzută de mine, cel puțin. Construcția ei a început în 1914, scopul fiind unul ambițios – să găzduiască Expoziția Ibero-Americană din 1929. Moda expozițiilor internaționale din secolul al XIX-lea trecuse hotarul în secolul al XX-lea. Ba a perdurat și în al XXI-lea. Scopul ei era și unul simplu – să dovedească modernizarea și progresul economic al țării, care cunoscuse decenii întregi de marasm economic (spre deosebire de țările de la nord de Pirinei). Inaugurată în mai 1929, a ținut pînă pe 21 iunie 1930, fiind invitate toate țările cu o puternică moștenire hispanică din fostul imperiu colonial (Uruguay, Mexic, Peru, Argentina, Chile, Venezuela, Cuba, Bolivia, Costa Rica, El Salvador, Ecuador), dar și Portugalia vecină și imensa ei fostă colonie, Brazilia. Chiar și Statele Unite au fost prezente, în mod ciudat, avînd în vedere războiul cu Spania din 1898, dar este probabil că spaniolii au considerat perfect îndreptățită participarea Statelor Unite după ce acestea anexaseră jumătate din Mexic. Clădirile ridicate de aceste state în timpul expoziției există și astăzi (cea a Portugaliei găzduiește Consulatul ei la Sevilla). La Expoziție au luat parte și provinciile istorice ale Spaniei. Au rămas cele 50 de spații special și minunat amenajate pentru fiecare provincie spaniolă, pe care le-am admirat timp de două zile superbe, cu soare generos. De unele nu auzisem deloc, fiind foarte mici (Soria, de exemplu). Spania are o suprafață foarte mare, de aproximativ 500.000 km2. În dreptul unei scene probabil reprezentative din istoria provinciei se regăsea harta ei detaliată. Am fotografiat-o pe Corina la Badajoz. Am auzit și un tînăr spaniol, indicînd cu brațul drept altora orașul de unde venea el, din provincia Valencia. Aici studiez eu, iar aici familia mea trăiește. Expoziția a avut și o consecință nebănuită – clasele superioare și fandosite ale aristocrației sevilliene au acceptat rochia dansatoarelor de flamenco, un dans popular caracteristic și inițial practicat de clasele modeste.
Inevitabil, am urcat și în ceea ce se numea în mod oficial Metropol Parasol, o construcție inovatoare, un exemplu de arhitectură nouă, care știe să se integreze util, frumos și fără să distrugă peisajul și arhitectura istorică a centrului Sevillei și care a avut norocul să nu fie supus nici unui bombardament masiv în timpul îndelungatei sale istorii. Pe actualul loc unde se află Ciupercile (poreclă dată de sevillieni) în 1591 a fost ridicat sediul Ordinului Sfîntului Augustin, iar numele pieței este identic cu cel de azi: La Encarnación. La 1 februarie 1810, Sevilla fiind cucerită de trupele franceze care au alungat Junta care-l respingea ca rege pe Joseph Bonaparte, fratele lui Napoleon, clădirea a fost demolată, iar locul a rămas nefolosit pînă în 1842, cînd s-a înființat piața centrală a Sevillei. În 1973, piața prezentînd probleme de structură, a fost mutată în altă clădire, iar spațiul a rămas din nou gol timp de 37 de ani. În anul 2003, primăria a avut excelenta inițiativă de a lansa un concurs de idei pentru reconfigurarea zonei, care a fost cîștigat de proiectul arhitectului german Jürgen Mayer. Construcția a fost realizată între 2006 și 2011. Dimensiunile sînt rezonabile – 150 de metri pe 70, la o înălțime de 26 de metri. Chiar dacă la o primă vedere pare a fi realizată din oțel vopsit, a fost preferat pinul din Finlanda (3.500 de metri cubi de lemn laminat), fiind desemnată cea mai mare structură din lemn din lume. Costul total a fost de o sută de milioane de euro, dublu față de cel estimat. Unii știu să construiască și acum frumos, chiar dacă la mare distanță de cei din trecut. Cred că mi-au mai rămas de văzut doar vreo 567 de orașe minunate din vestul Europei.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
Credit foto: Wikimedia Commons
