Concursul Național de Eseuri pentru Liceeni, organizat de revista Dilema în perioada martie – noiembrie 2025, a fost un succes. Într-o primă etapă, concurenții au avut de reacționat la afirmația lui Leibniz: „Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile”. Am primit 1.173 de eseuri de la tot atîția elevi de liceu din România și din Republica Moldova. Cei mai buni 25 de autori au primit o a doua temă, pentru etapa finală a concursului: „Care este cea mai importantă dilemă pentru dumneavoastră?“.
Ne face plăcere să publicăm în paginile revistei noastre eseurile care au cîștigat primele trei locuri, cu mențiunea că pe locul al III-lea se află doi autori care au obținut același punctaj în urma jurizării finale.
Concursul nostru a fost cu generozitate susținut de PENNY, dar și de sponsorii ING Bank și KPMG. Le mulțumim și îi asigurăm că tocmai au contribuit la întemeierea unor cariere în scrisul românesc de mîine!
Cea mai mare dilemă cu care mă confrunt acum nu are de-a face cu destinul omenirii sau cu marile decizii ale vieții. E mai subtilă și, poate, mai universală: cum să trăiești cu adevărat ceea ce simți, știind că majoritatea lumii tale interioare nu poate fi exprimată? Este dilema de a exprima neexprimabilul, acea tensiune permanentă între ceea ce simți, ceea ce gîndești și ceea ce poți spune, desena sau transmite altcuiva.
Mi se pare ironic că tocmai oamenii, ființele cele mai vorbărețe din universul observabil, sînt și cele mai neputincioase în a se face complet înțelese. Putem vorbi ore întregi, trimite mesaje, scrie eseuri, dar mereu rămîne ceva nespus. Poate de asta ne și place să dramatizăm: punem status-uri criptice, scriem versuri, ne dăm filozofi la 2 dimineața doar ca să transmitem un sentiment care nu încape în propoziții normale. Poate că limbajul e o invenție genială, dar are un defect major: exact lucrurile cele mai importante par să nu-și găsească niciodată cuvintele potrivite.
Omul a simțit dintotdeauna nevoia de a exprima ceea ce nu poate fi cuprins complet în cuvinte. De la picturile rupestre la poeziile care încearcă să surprindă frumusețea unui apus, de la simfonii care transmit bucurie și melancolie, simultan, la meme-urile moderne care încearcă să comprime un sentiment infinit, nevoia de a da formă neexprimabilului a fost mereu prezentă. Ne dorim să traducem viața într-o formă percepută de ceilalți și, inevitabil, aproape tot ce spunem sau facem e doar o aproximare. Această discrepanță între interior și exterior este comică și tragică în același timp. Imaginează-ți: vezi un răsărit care-ți taie respirația, dar atunci cînd încerci să-l descrii cuiva, fraza ta sună de parcă ai povesti vremea de afară. Sau încerci să explici iubirea, și fraza iese ca o recenzie de film mediocră. Sau încerci să redai un sentiment complex și rămîne doar: „E complicat”. Această luptă între ce simțim și ce putem spune creează dilema de care vorbesc: cum să trăiești între limitele propriilor cuvinte și libertatea infinită a emoțiilor și gîndurilor? Probabil de-asta și există arta: o metodă de a trișa limitele limbajului. Fiecare generație a încercat să reinventeze felul în care spune același lucru imposibil: că viața e ciudată, că iubirea doare, că frumusețea nu ține de reguli. Noi doar schimbăm fontul, paleta de culori și platforma pe care o postăm. Uneori mă gîndesc că toată istoria omenirii e o încercare de a formula corect un singur sentiment: „Uite, asta simt eu acum, și sper să înțelegi”. Și poate că umorul e exact mecanismul prin care acceptăm că nu vom reuși niciodată complet și rîdem, pentru că altfel ar fi prea frustrant.
Pentru mine, acest paradox se manifestă și într-un mod mai concret: worldbuilding-ul. Nu sînt scriitor, sînt doar un visător cu capul în nori, care construiește lumi, culturi, personaje și povești în minte, dar aproape niciodată nu le scrie sau nu le desenează cum și-ar dori. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nimic nu se apropie de ceea ce imaginez. Ideile rămîn fragile, suspendate între muzică, imagini și emoții, și nu am încă modalități de a le exprima pe deplin. Uneori schimb o scenă doar pentru că o melodie diferită îmi modifică starea, iar lumea mea interioară respiră altfel. E un fel de laborator infinit, unde nimic nu rămîne fix, și fiecare încercare de a exprima ceva devine o combinație de joacă, obsesie și autoironie. Poate că de asta nici nu mă grăbesc să scriu totul. Există un farmec în ideile care rămîn neterminate. În lumea mea imaginară, lucrurile pot fi perfecte: fără greșeli gramaticale, fără personaje care par false, fără o realitate care te trage de mînecă. În momentul în care le aștern pe hîrtie, se strică magia. Și totuși, știu că lumea aceea nu e complet reală pînă cînd nu încerc s-o exprim. E o formă de autoșantaj creativ: trebuie să aleg între frumusețea ideii pure și imperfecțiunea exprimării ei.
Această dorință de a exprima imposibilul nu e doar personală, e fundamental umană. Toți oamenii încearcă să-și facă simțită prezența, să transmită ceea ce simt și gîndesc. Chiar și cele mai simple gesturi – un zîmbet, un cadou, o privire – sînt încercări de a spune ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte. Paradoxul stă în faptul că, cu cît încerci mai mult să exprimi complet ceva, cu atît îți dai seama cît de limitat e mijlocul tău. Și totuși, nevoia persistă. Umorul acestui paradox nu scapă aproape niciodată: încerc să descriu emoțiile și gîndurile mele, și rezultă propoziții care sună ca niște recenzii banale sau metafore care par scoase dintr-un manual de „cum să impresionezi în 5 pași fără să spui nimic”. Și aici intervine frumusețea dilemei: chiar dacă ești conștient că tot ce spui e doar o aproximare comică a realității, continui să încerci. Pentru că în încercare se află ceea ce ne face vii și ceea ce ne apropie de ceilalți: dorința sinceră de a împărtăși experiența. Uneori mă întreb dacă nu cumva, în felul ăsta, fiecare om trăiește într-un univers paralel. Două persoane pot privi același cer și să vadă lucruri complet diferite, dar să spună amîndoi: „Ce frumos!”. Poate de-asta relațiile sînt atît de complicate, nu pentru că nu ne iubim destul, ci pentru că fiecare încearcă să traducă altfel realitatea. Sîntem toți traducători din limba „interior” în limba „exterior”, iar dicționarul e incomplet. Dar poate tocmai acolo, în greșelile de traducere, apare magia.
Ceea ce transformă dilema în ceva mai amplu este că exprimarea neexprimabilului nu se rezumă la cuvinte sau imagini. E un proces care include gesturi, sunete, tăceri și experiențe împărtășite. De exemplu, ascult muzică și lumea pe care mi-o imaginez în mintea mea se schimbă complet în funcție de ritm, tonalitate și vibrația sunetelor. Personajele, scenariile și emoțiile lor par să respire în alt ritm, iar eu încerc să le surprind, să le aduc aproape de realitate. Este un joc cu propria imaginație, dar și o lecție constantă despre limitele umane. Mai mult, dorința de a exprima imposibilul este ceea ce face ca viața să fie fascinantă și plină de sens. Dacă am putea spune totul perfect, lumea ar fi statică, fără mister, fără artă, fără explorare. Imperfecțiunea comunicării, lacunele dintre ceea ce simțim și ceea ce putem spune, golurile care rămîn neumplute, toate acestea sînt ceea ce ne împinge să creăm, să visăm și să încercăm din nou. Sîntem, în fond, traducători ai infinitului, încercînd să-i dăm un sens într-o formă limitată, și exact acest efort ne definește ca oameni.
Dilema rămîne, deci, vie și prezentă: cum să fii complet viu și prezent într-o realitate pe care aproape niciodată nu o poți comunica în totalitate? Răspunsul nu vine niciodată complet, dar poate că tocmai asta e frumusețea. Acceptarea limitelor, bucuria încercării și umorul cu care ne raportăm la eșecurile noastre de expresie ne oferă un mod de a trăi pe deplin. Cuvintele, gesturile, melodiile, privirile toate sînt doar încercări, imperfecte și adesea amuzante, de a arăta ce se întîmplă în interiorul nostru. Și dacă trebuie să recunosc un mic secret, pe care îl împart cu toți visătorii și oamenii care încearcă imposibilul: chiar dacă lumea mea interioară rămîne de multe ori imposibil de descris, încercarea însăși e motivul pentru care continui să trăiesc și să creez. Încercarea de a pune infinitul într-o propoziție, de a transforma visul în realitate exprimabilă și de a împărtăși ceea ce nu poate fi spus. Asta e ceea ce face viața extraordinară.
Poate că nu trebuie să ne luăm prea în serios în toată povestea asta. E comic, pînă la urmă: ființe mici, limitate, care se cred mari doar pentru că pot scrie eseuri despre cum nu pot spune tot ce simt. Dar poate asta e frumusețea umanității: ne tot dăm de gol. În fiecare încercare de a fi profunzi, mai scăpăm și cîte o glumă, o stîngăcie, un „nu știu cum să zic”. Și exact acolo sîntem cel mai autentici.
În concluzie, cea mai mare dilemă cu care mă confrunt nu e despre a ști sau a face, ci despre a exprima ceea ce simt și gîndesc într-o lume care refuză să lase cuvintele să fie suficient de mari. Este dilema universului interior versus limitările expresiei, o luptă continuă, comică și profund umană. Și poate că, paradoxal, tocmai această luptă este ceea ce ne face vii, creativi și capabili să visăm, să iubim și să încercăm imposibilul în fiecare zi. Pentru că, la final, poate nu contează dacă am reușit să spunem exact ce simțim, ci doar că am încercat. Poate că sensul nu stă în perfecțiunea exprimării, ci în vulnerabilitatea încercării. Când spui „nu știu cum să explic”, dar totuși o faci, cînd îți pui sufletul într-o glumă prost formulată sau într-o frază care „sună mai bine în cap”, atunci devii, fără să-ți dai seama, un om complet. Dincolo de cuvinte, de metafore, de lumi imaginare, rămîne un adevăr simplu: dorința de a fi înțeles e doar forma noastră de a cere conexiune.
Alexandru-Teodor Bichiș este cîștigătorul ediției 2025 a Concursului Național de Eseuri pentru Liceeni organizat de revista noastră. La data înscrierii în concurs era elev în clasa a XII-a a Colegiului Economic „Mihail Kogălniceanu” din Focșani. La data premierii sale, este student la Facultatea de Inginerie Electrică din cadrul Universității Politehnica din București.
.jpg)
