Luna e roză. Privește surîzînd și perversă lumea asta atît de măreață și cuminte. E o lume în care regăsesc și mesaje aproape mistice sau suprasenzoriale ale biologiei. Lîngă turnurile astea reci, ale puterii și banilor, și fermentația genetică și-a atins apogeul. Liberalismul ăsta nordic, din etica urbană, consumă acum la greu esențe ale cărnii. Se spune că aici rata fertilității e în scădere, deși fascinația sexuală atinge un maxim istoric în imaginarul public. Fantazarea eroticului, un fel de eseu popular, aici, în Olanda, pare un superdrog. Concurează bine produsele astea chimice ale halucinației. Seara peste tot miroase a fum de cînepă. Nu-i ăsta orașul nostru cu blocuri și biserici la fel, interschimbabile și banale, ci e altceva. A scăpat demult, cu istoria lui, de acel cerc al copilăriei urbanului.
Olanda e o aplicație a eticii medievale, străină, crudă, de la început, prin utopia cetății. O etică urbană. Urmează descoperirea bruscă a eticii naturale și economice. E o etică pe care și-o asumă și marii autori ai secolului de aur. De fapt, autorii Renașterii o descriu la sînge, și Michelangelo, apoi aici Rembrandt, Frans Hals, Rubens. După filozofi, ea nu există. În termeni stricți o întîlnim la Darwin, în toată măreția ei stranie, cu totul întunecată. Există doar gene egoiste, e o etică absurdă, de aici, în revers, se desprinde încet, dar tot mai pregnant, omul în dimensiunea lui profundă. Omul cultural.
Aici a fost întemeiată prima republică din epoca modernității. Aici, spun ghidurile turistice, a fost înfrîntă apa și îmblînzit pămîntul. Aici și-au găsit un loc al toleranței cei hăituiți, din Europa sau de peste mări și țări. Aici a fost creată pentru prima dată, în orașe, formula bulevardului. Lumea asta atît de strălucitoare din oțel și beton, acum, după aceste imagini de azi, pare mai stimabilă. Ca un erou îmblînzit, atins de spaima morții cînd și cînd.
Există lumi extreme însă, incomprehensibile, ca aceea a chinezilor sau a japonezilor, sau ca aceea a ținuturilor superbogate, cu rezerve de sute de ani de petrol. Acolo se pierde ușor-ușor sensul european al lucrurilor. Și cu cît vin în avalanșă informațiile, pe mass-media, cu atît mai mult se instalează obscuritatea între noi și ei.
Totuși, sînt o mulțime de lucruri pe care încă nu le pot descrie. Le simt în față. Mă lovesc în frunte, mă pîndesc din spate, mă întorc neputincios în toate părțile, căci nu le văd. Sînt condamnat să intru în capcana mortală a vidului, încerc să mă calibrez, să intru în tonul meu melancolic. Nimic. Nimic. Sau totul e un amestec, o dezordine în care mă rătăcesc ca o celulă moartă. Știu că există tonuri care cheamă gîndurile, dar tonurile astea mă ocolesc, rămîn cu o melodie inconfundabilă, a melancoliei, în oase, în carne.
Lucrurile de aici sînt prea dure, prea atent fasonate, forjate. Sînt dure și umede. Mă fascinează culoarea cărămizilor de pe fațadă, geometria strictă și repetitivă a geamurilor. Mi-a trecut deseori prin minte că, fiind venit aici de departe, din Balcani, sînt ca și mort. Am o poziție de încremenit față de tot ce e aici, căci totul pare prea divers. Ar trebui să mă radicalizez, să devin un fel de terorist. Să protestez. Uneori, fiind în preajma protestatarilor, am observat că am o ușurință ciudată de a păși aproape de ei. Le confirm fără să vreau protestele, scandez spontan diferite lozinci radicale. Acest curaj mă încarcă. Mă bucură această formă inspirată de a vorbi cu voce tare în piața publică. Mă simt manipulat, ca unul care nu mai poate face față gîndurilor. Mă raportez parcă la un gînditor ce a capotat. Acum e pe cale de a renaște. Totul pare scris deja. Eu nu mai pot să adaug nimic.
Am deschis un geam să simt mirosul ierbii. Un ierboi bătrîn, puternic, care nu miroase. A rezistat iernii, nu miroase a nimic. Un vînt dă înconjur casei. Aștept un bufnet, o respirație de la miezul nopții. E un vînt tînăr, nu e de la oraș. În jur clădirile sclipesc, asfaltul umed e curat, orașul tace.
*
Am văzut și eu, cum cinic îmi spunea S. – profesorul, la cafea –, rebelii de rezervă, succedanee de perturbatori, ersatz-uri ale subversivității, agitatorii, vocificatorii solemni, de schimb, revoltații semioficial, provocatorii modernității, spărgătorii instituționalizați de tabuuri, insurgenți ai căilor de mijloc, emancipatori subvenționați, frondeuri bine temperați, energumeni misterioși. Coranul, cu gîndirea lui, care curge ca un pîrîu de-a lungul căruia aud pași mărunți pe nisip, ai celor care se îndepărtează.
Am văzut eu și festivalul lumii, nu unul, ci zeci, sărbători, cu performeri ai muzicii, și teatrului, și poeziei. Și mi-au plăcut. Am văzut și ascultat atent filozofii zilei. Am văzut proștii, cum le spune Nietzsche, superficiali și invidioși. Am simțit narcisismul, exhibiționismul, nedefinirea actuală, sexuală, acolo, redundanța ideologiilor de stînga, am pierdut zile întregi în extaz cu obiecte gen Bourdieu, acele construcții social-culturale. M-am gîndit îndelung, le-am pipăit. Am văzut dezgolirea corpului, în public, am simțit muțenia lui. Am citit cărți în șir despre literatura eului, care-și șterge diferențele, și-am rămas înnebunit, Mi-am imaginat fuga de realitate, infantilizarea societății, iluzia de libertate. M-am gîndit la toate aceste idei de-a gata, etichete de acum, ca de pe cadavre. A gîndi acum asupra tuturor acestor cuvinte comune cere altceva decît am primit noi. Ce? De la cine? Idiotul și înțeleptul, sau prostul și înțeleptul își dau mîna, lîngă noi. Sau comunistul și anticomunistul, da, văzuți dezaprobator ca fața și reversul, sau ca frații gemeni. Unul cu gîndirea totalitară, alături de adeptul total al liberalismului. Frustrații și elitiștii prețioși, care știu cu siguranță ce înseamnă a fi prost. Păreau, de fapt, cum mi s-a întîmplat să-i văd nu o dată, pe toți, cranii de lemn, deasupra lor cerul nu prea înalt, sub care nu-și vor pierde conștiința prea curînd, deși nopțile lor mi le închipui ca pe ale mele. Nu pot altfel să gîndesc. Scenariul doar la lumină se schimbă. Am văzut și pe unul care privește năucit. Sîntem în oglindă, ce groaznic! Mersul lui scoate un zgomot de pînză sfîșiată, și atît. E un arab, un arab la Paris, la Amsterdam, la el acasă.
*
Autobuzul tăia Olanda în două și ajungea în Germania. A mers aproape o jumătate de oră plictisit, întunecat, cu capul în jos, morocănos ca și șoferul, pînă am părăsit Amsterdamul. Urmau periferii cu cartiere de blocuri, mai toate de construcție recentă, de catalog. Alb și negru. Îmi cumpărasem unul fotografiat cu drona. Clădiri de aceeași înălțime, stoluri, cu o arhitectură care surprinde doar cînd ești prea aproape. În rest, tăcere impusă de-o monotonie și o formă a tăcerii scumpe, ca sa zic așa. Au acele așezări ale etajelor ca niște jocuri de Lego. Arhitecții pur și simplu se joacă cu aceste simetrii de volume, cu balcoane care ies periculos în afară sau stau cuminți și plictisite, aliniate perfect, fără să se privească. E o geometrie care nu obosește în timp. E o geometrie care nu ruginește. Materialele sînt din aceeași clasă. Lucruri funcționale la fel. Ritmul schimbării formelor îl intuiești, totuși. Arhitectul ține cont cumva de ritmul variației formelor, e ritmul vieții. Dar nu e una, să zicem, organică.
*
În acest timp, autobuzul rulează lin, constant. Șoferul nu se joacă cu vitezele. Nu sîntem prea mulți, eu mi-am ales etajul, care e aproape gol. Soarele cel viu de dimineață se antrena și el, cu muzica aceea tembelă din memorie. Mi-e și rușine să recunosc că o simțeam așa, dar mi-a rămas în creier, săltînd în doi timpi, ca pasul de dans al unui clovn. Pur și simplu, nu-mi puteam scoate din minte o orgă metalică, trombonul sau toba, acordeonul care nu are nimic comun cu cel de la noi.
Mă uit, ca de obicei, la forța din brațele noduroase ale unui nordic, la fața lui de cal, un cal de povară, totuși. Poate aici se află ceva din misterul comun din imaginea olandezului. Se mișcă rîzînd ușor fie că e la muncă, fie cînd cîntă la un instrument popular de-al lor. I-am văzut și muncind alături, săpînd pămîntul cu unelte bine alese sau mecanizat cu mici buldozere pe care le mișcă ușor, ca pe degete. Le mînuiesc manetele și cu mîinile, și cu picioarele butucănoase. Răsucesc cupa buldozerelor ațîțați, de zeci de ori, și nu se plictisesc.
I-am văzut în piețe vînzînd pește, la tarabe pline de mîzgă, cu un joc de actor. Te întreabă răbdători, îți oferă repede alte informații cu privirile în sus către tine, nici nu vor să fie prea insistenți. Se pun la dispoziție să-ți curețe peștele de solzi și de oase. Unul pe loc și l-a făcut mușteriu fericit pe un arab să comande un braț de dorade. Nu mari, ci chiar micuțe. L-am urmărit apoi pe flăcăul cu obrajii îmbujorați cum migălea cu o mulțime de cuțitașe peștii alunecoși. Apoi pe altul care avea de oferit o felie dintr-un cașcaval uriaș, tare ca lemnul. A folosit un fel de cuțitoaie cu două mînere pentru trasat, un fel de hîrleț pentru piept, despicînd cașcavalul ce părea o roată de lemn frumos, vopsit ruginiu, cu un alt instrument, o sîrmă de călău, care retează prin surprindere zeci de gîturi. Mai văzusem acele mișcări, parcă același procedeu realizat iute, la un călău otoman de film sau roman istoric, cu domnitori valahi astfel maziliți, de veci, în fața rudelor, a nevestei și a copiilor. Și el avea o tunsoare la sînge, la piele, pielea chiar amplu tatuată, și pe după urechi, iar pe mijloc, drept în vîrf, un ciuf lung împletit ca o biciușcă.
Fata de lîngă el, o colegă, îl admira cu mîinile în aer. Vindeau de dimineață de la prima oră și nu păreau deloc obosiți. Aveau toate gesturile deschise. Nu smulgeau nimic cu efort de la ei, ci chiar aveau încă multe de oferit pînă la încheierea programului. Nu era nici ceva din tipicul negustorului balcanic, privirile subțiri și agile, de grec sau turc, nimic pus pe socoteli ascunse, insistent și prea cald. Era, să zicem, nordicul, cel cu obrajii îmbujorați în bătaia vîntului.
Constantin Iftime este scriitor.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
