Seara are loc o domolire a voinței spiritului, iar moderația în utilizare energiei, ca la chinezi, are un sens ascuns. Apoi se înmulțesc lucrurile pe care nu le știam sau nu le voi ști niciodată. Ca peste tot, devin mai puțin rigide, mai puțin prețioase, devin mai comune, concentrate în zonele infinitezimale ale simțirii, nu vorbind de spirit, ci de tactilitatea lui. Aici este mai surprinzătoare această metamorfoză. E o corupție îngrozitoare a lor, a lucrurilor, lucruri care nu au valoare, după miezul nopții. Asta-i Olanda. Aici lumea, ca și femeile de lume, sînt prețioase după vîrsta lor. Pe vremea lui Napoleon, lucrurile trăiau maximum doi ani, cum decretase împăratul, acum maximum un sezon.
Nu-mi pot da seama dacă acest fel de-a simți, de-a înțelege, îmi confirmă barbaria. Balcanizarea pe care o simt nu numai aici, ci peste tot. E un fel de dar al oboselii, un fel de supunere. Socială, la sistem.
Ține oare de vreun ritm? Nimic nu mă lovește însă, ci mă confirmă. Sînt sedus de nou. S-a aprins, iată, prima lampă lîngă mine. Am văzut, văd din nou fețele bune, în buna lor așezare. Nimic nu-mi zguduie părerea despre ce văd, despre ceilalți, cum se întîmplă ziua, uneori pe stradă. De cînd sînt aici, am admirat ce văd și mă revoltă plăcut o mulțime de nasuri atît de perfecte. Nici unul mincinos, ascuns, spun asta după Gogol, de bărbii asortate unui țel, de ochi ușor bulbucați, cu același pigment, nu neapărat albastru, dar de o intensitate constantă. Gîtul lung, umerii largi, ascuțiți, ca de aripă mecanică, burți suple și reci.
Lumina de aproape pulsează, apoi se extinde pe terasă. Primele se văd, de fapt le-am văzut mai demult, florile, pesemne e vremea trandafirilor, albi și negri, mi se par mai întîi, apoi roșii, roșul lor cardinal. Punct. Sînt fraze. Sîntem în inima orașului, aproape de Dam, Damul central, aud în memorie canalele, canalul prinților, al regilor, al împăraților. Logica și compoziția zilei se dizolvă. Vin linii oblice, curbe, cele ale nopții, linii sălbatice, abia ținute în frîu.
Văd același cuplu, chinez sau japonez, i-am văzut și seara trecută. Ca și mine, nu pot pleca, au ca și mine altă alcătuire, sînt împotrivă. Parcă locuiesc altundeva și ies, cu lumina asta a lămpii, din cutia lor, neagră, japoneză. Am văzut diferența cînd alături a venit și s-a așezat un alt cuplu, format din femeia de culoare și bărbatul zgribulit, tatuat pe gît, acolo unde se găsește slăbiciunea jugularei. Cu buze ca ale femeii, dar dezumflate, dezumflate de ceva plăcut, de la îngăduințe ce țin în frîu senzualitatea asta nordică. Un act ratat, repetat, fără sens.
Nu-i nimic, îmi spun. Ăsta-i furnicarul omenesc. Mă reorientez unde mă aflu, mă gîndesc la un Art Nouveau, la arta orientală, la casa din pădure de la capătul nordic, la un fel de club republican. E un soi de kitsch cu fiori artistici, al unui tip de artiști homo de la Paris, ocrotiți aici de mult, de la apusul veacului. Văd piese de şah, soldăței din plumb, o dispută a spontaneității cu gramatica, cu analitica. Punct.
În fiecare seară îmi pierd echilibrul. O estetică a frazelor mă potopește. O estetică a frazelor, care, ca în comunism, cînd lucrau pentru comunism, lucrează din inerție pentru comoditate, pentru artificialitate. Ar trebui schimbată estetica asta, dar nu știu cu ce. Am practicat și eu golănia asta, golănia microrealismului, un rezultat ratat, vlăstar tîrziu al noului nou textualism. Punct. În jur aud, aud în răspăr ritmul, murmurul, cînd pe pat de frunze dorm ariciul şi furnica, cum am văzut în satul lor, ieri, unde am fost cu turcul. Pînă la crîng, un crîng de sălcii, pe drum nu am văzut nici un fluture, nu am auzit nici hohotele pe care le aruncă apa, cum le aruncă aici, la ţărm, vîntul în răspăr cu şoapta lunii. Se făcuse seară cînd am plecat.
Vine C. Am atîtea fraze înăuntru, îi spun. „Fraze?“, se miră ea cu ochii, nu se consideră deloc îndreptăţită să mă contrazică. E o presiune enormă între noi. Ea nu renunţă la conduita care îi asigură acel palpit al vieţii, al vieţii începute de atîtea ori, aici sau la București, infailibil, de neghicit totuşi. Ce facem noi aici depăşeşte orice text scris, conchid și tac. Există o forţă pe care mereu o chem la suprafaţă.
Feminitatea ei mi se pare de neclintit. Nu e opera nimănui decît a naturii, îmi spun orgolios. Mediul de aici e ostil acelei feminităţi ingenue, femeia era şi cred că este, chiar mai strîns decît în anii ’80-’90, într-o relaţie de dispută cu bărbatul, cum e peste tot. Cum de există derapajul acesta al femeii de lume, cum se spune. E o consecinţă a feminităţii ce se autotransformă, din practicarea în exces și public a seducției și a fermecării? Are feminitatea un context mai nou, social, ucigător? Prin anii ’50 s-a vorbit despre o eliberare a elementului masculin din bărbat, a feminității din femeie. Arta, revoltată și asupra canonului, și a conținutului modernității, s-a hipermodernizat, a dus mai departe jocul. Uneori făcut diabolic, grotesc, a înnebunit de tot. Cum să zugrăvim iar acea feminitate cu al ei farmec apus?
*
Cu cît devin mai elaborat, cu aceste cuvinte înlănțuite, indispensabil emoțional, simt cum îmi slăbește puterea, se stinge în miezul ei acea violență divină. Uneori, mă îngropa în fantasme, cum un filozof cred că se îngroapă în sofisme. Şi se spune că asemenea sofisme îl salvează pe cel dedicat metafizicii. Îi asigură subiectivității o promisiune în mecanismul ceresc. O salvare ar fi revolta care crește inevitabil, ca o formă a ceea ce rămîne natural în umanitatea la care participăm. Cred şi nu cred că mă pot salva printr-un dezacord, adică printr-o revoltă. Un dezacord nu numai cu sistemul social, politic, al cărui smîrc îl reperez ușor, ci cu acele vise care devin certitudini sub marșul cuvintelor. Uneori e mai sigur ce crește din brazdele lor, mai sigur decît ce-mi oferă ziua aici, viața fugară. Observ cum deprinderi mentale se consolidează în urma cuvintelor al căror spectacol îmi justifică tot și ce este în jur. Plăcerea numirii exacte a multitudinilor de imagini ce mi se aprind în creier, odată ce văd ceea ce văd, la care particip, e un spectacol de început de lume. Rezolvă oare întrebarea, ce alimentează orice dezacord: o pot lua de la început?
Niciodată nu am început ceva, presupunînd că sînt epuizat, aproape mort, fără speranţă. Deși e o strategie. O strategie a unor mari scriitori, mari farsori, care-și asumă un asemenea spectacol. Molière care moare pe scenă, cu credința unei comedii divine, Céline care-și asumă crima acelor farsori, care înscenează cel mai negru spectacol al lumii, fasciștii interbelici. Cruzimea politică are ceva din metafizica catastofelor, a apocalipsei, care ajunge în crăpătura adîncă a lumii. Curul lumii despicat cu un satîr, ca să culeagă nestematele ascunse din rahatul divin.
Aici, acum, iată unde am ajuns, eu cîntăresc moartea cu cuvintele pline de lumină ale celui epuizat. Sînt aproape mort, nu sper nimic şi încă parcă ştiu asta. Mă rog să-mi revin în fiecare noapte. Pun mîna pe C. Mă rog să-mi asum perfecţiunea asta, a unui orgoliu îngăduit de Dumnezeu, ca eu să pot deschide ochii, nu ochii interiori, ci ochii aceia mai puternici, cei pe care-i am. Să văd din nou lumea, așa cum am crezut că va fi, şi să mă minunez. Nimic nu pare a fi real, acel real în care cred din instinct. Căci nu cred decît dacă iubesc.
O iubesc în primul rînd pe C., apoi pe S., apoi pe D. Nu ştiu pentru ce. Nu e nimic psihologic, este dincolo de orice îndoială. Încă aud murmurul vocilor lor, pașii lor pe scara casei de la București, și nu-mi vine să cred că există o asemenea certitudine interioară. Nu există dorinţă care să distorsioneze mersul acestor amintiri. Fără Dumnezeu nu cred că ar exista o asemenea perfecţiune, nu ar exista aceste fragmente din memorie ce-mi certifică pur şi simplu existenţa. E o existenţă mai presus de mine, iar tot ce am de făcut este să fac posibile aceste amintiri, aceste ţesături destrămate şi refăcute încet prin cuvinte. Văd ce văd ca să-mi certifice ce port înăuntru. Poate refăcînd tot ce-i mai bun posibil, voi reface lumea în care cred. Aceste ţesături sînt cele mai delectabile, aparțin unei lumi incredibile, cea mai bună. Pe care o văd, o simt. O spun uneori nepătimaş, comun, încredinţat fiind că aici e sursa acelui optimism de care am nevoie ca să privesc lumea, ca să trăim împreună în ea. Aici nu mai există, cum se spune, păcat, durere, neîmpăcare. Spun asta simţind că pot fi împăcat. În același timp, simt că-i ușor, că-i prea ușor, uneori, să gîndești așa. Să crezi asta atîtă vreme cît nu ești printre cei damnați.
Am citit, am scris, am trăit, m-am oprit, voi începe din nou, fără să rezolv contrarietatea aceasta, harababura asta. E un început. Deja cînd văd un arbore, o casă, străzile luminoase dimineața aici, casele care duduie cald și intens de viață, că nu există decît așa cum frazele acestea le fac să se nască din ele însele, că singurul mod de a exista este să deschizi ochii și să visezi, adică să scrii. Totul e bine dacă stai așa și te uiți, în spate, înainte, și deodată îți spui: nu-i nimic dacă nu cunoști nimic din această lume ascunsă, uriașul mecanism divin din ea. Revii cum poți la ceea ce știi, iar sentimentele, iubirea ta, cu siguranță va fi mai puternică. Există în subiectivitatea asta, obsesională, atît de creativă, dar la fel de puternică precum fantezia care minte, ceva din inima lumii, din sîngele ei. Lumea cu rațiunea ei, care-i puternică, cea care uneori mă copleșește, mă sufocă, dar raportarea la ea, fericită și nefericită negustorie, mai ales în momente trăite la limită, ce au grație, ea, da, îmi este mai aproape. Nu mă interesează logica, istoria, aș vrea să fiu aici doar un aventurier, asemenea multor oameni, să privesc și să descriu.
Constantin Iftime este scriitor.
