Artemis II, 413.146 km distanță de Pămînt
Probabil cea mai scurtă și exactă descriere a Lunii a fost dată de Buzz Aldrin, al doilea om care a pășit pe satelitul nostru natural, capturînd în doar două cuvinte esența peisajului lunar: magnificent desolation.
Așa este Luna, o pustietate fără viață, fără verdeață, fără rîuri, goală și brăzdată doar de cratere, ca o acnee gri ce-i cuprinde ambele fețe. Și cine sîntem noi să-l contrazicem pe Buzz Aldrin? Niște chibiți care comentam de aici de pe margine, înflăcărați sau ignoranți, aplaudăm, ne bucurăm sau comentăm, recunoaștem că Luna nu are nimic cu care să ne atragă, și totuși ne uităm mereu la ea, visăm, ne aducem aminte nostalgic de misiunile Apollo ca și cum ar fi niște mituri moderne, realizate de niște titani care au fost parcă doar pe jumătate oameni și jumătate altceva, și nu avem stare, vrem să mergem pe Lună, vrem să știm că putem face asta din nou și din nou, de parcă nu ne-am simți îndeajuns de umani dacă nu ne demonstrăm nouă înșine că știm suficient de multe încît să ne construim mașinării cu care să putem ajunge pe Lună.
Echipajul Artemis II, format din Reid Wiseman (comandant), Victor Glover (pilot), Christina Koch (specialist al misiunii) și Jeremy Hansen (specialist al misiunii) a dat un ocol Lunii și a revenit cu bine pe Pămînt. Misiunea lor de zece zile nu a schimbat fundamental societatea și nici nu avea cum să o facă, pentru că nici misiunea Apollo 8 nu a făcut-o în 1968, cînd, în vremuri la fel de tulburi, a dat un ocol Lunii, pregătind viitoarele misiuni pentru obiective din ce în ce mai complexe.
Dar Artemis II a făcut ceva poate la fel de important: ne-a dat un răgaz, ne-a lăsat să vedem și o altă parte a umanității, cea în care nu am uitat să explorăm, să ne ducem mai departe, acolo unde nici un om nu a mai fost vreodată (și iată cum a parafraza din Star Trek devine la îndemînă și chiar necesar): cei patru membri ai echipajului au ajuns cel mai departe, dincolo de cel mai îndepărtat punct în care o ființă umană a ajuns pînă acum, la 413.146 km distanță de Pămînt.
Răgazul a durat doar cîteva zile, ca un armistițiu cu noi înșine, în care, printre grijile cotidiene, războaie, inflație, prețul la carburanți, ne-am lăsat copleșiți de imensitatea a ceea ce a însemnat pînă la urmă Artemis II. Și ne mirăm atît de tare de ceea ce putem face încît unora dintre noi nici nu ne mai vine să credem de ce sîntem în stare. Ne minunăm și de exemplara umanitate de care a dat dovadă echipajul, comportîndu-se cît se poate de uman, ca niște exponenți ai speciei noastre: dacă ar veni în zilele astea o delegație extraterestră – adevărul e că uneori pare că doar asta mai lipsește –, cred că cel mai potrivit ar fi să discute doar cu echipajul Artemis II și sînt sigur că ne va fi bine.
Unii spun că este important să trimitem și poeți spre Lună, eu cred că oricine care ajunge în jurul Lunii devine poet, chiar dacă nu ajunge să publice volume de poezii. De pildă, este pentru prima dată cînd eu am văzut un echipaj de astronauți îmbrățișîndu-se, în lacrimi, după momentul în care Jeremy Hansen a sugerat ca unul dintre craterele observate în timpul survolului să fie numit Carroll, numele regretatei soții a comandatului Reid Wiseman, care acum șase ani a pierdut lupta cu o boală incurabilă.
Artemis II nu este încununarea unui efort prelung, și de asta este în regulă dacă nu ne simțim exaltați sau euforici după reușita misiunii. Artemis II este doar începutul unei noi aventuri selenare (motiv pentru care cred că numele programului este foarte bine ales, cu atît mai mult cu cît Artemis este și sora geamănă a lui Apollo). Nimeni nu a simțit o stare de transcendență după Apollo 7, prima misiune cu echipaj din cadrul programului Apollo, poate și pentru că misiunea a fost aproape de un eșec, fiind prima misiune spațială în care echipajul suprasolicitat de controlorii de zbor de la sol și chinuit de simptomele unui guturai, a organizat o revoltă și o mică revoluție la bord, o premieră în istoria zborurilor spațiale.
Revenind la zilele noastre, echipajul Artemis II nu s-a întors acasă cu date științifice revoluționare, pentru că nu acesta era obiectivul misiunii (deși au fost desfășurate cîteva experimente în timpul misiunii), dar s-a întors cu bine, demonstrînd că încă mai știm să construim nave cosmice care să ne ducă în siguranță spre Lună și înapoi pe Pămînt.
Da, au văzut cu ochii lor fața îndepărtată (nevăzută, întunecată, misterioasă etc.) a Lunii și au văzut Pămîntul apunînd după orizontul selenar și apoi răsărind din nou, ca o certitudine cosmică, cu care urmărim și noi, muritorii de aici de Pămînt, apusurile și răsăriturile de Soare, dar noi deja cunoaștem fiecare crater al Lunii, care are sau nu are un nume, avem, de cîteva decenii, hărți cu toată suprafața Lunii la rezoluții similare cu cele ale suprafeței Pămîntului și mult mai bune decît hărțile cu fundul oceanelor. Echipajul s-a întors acasă asigurîndu-ne că da, ne putem întoarce pe Lună, să construim acolo baze, (radio)telescoape și tot ce vom mai avea nevoie pentru a ne lărgi cunoașterea despre univers. Descoperirile științifice de acum încolo urmează.
Un test, altă viziune
Una din întrebările pe care le-am auzit des în această perioadă suna astfel: „Dacă am mai fost pe Lună pînă acum, de ce Artemis II a dat doar un ocol Lunii și nu a aselenizat?“. Întrebarea este una cît se poate de legitimă și răspunsul nu este evident decît pentru cei cîțiva care urmărim îndeaproape misiunile spațiale în general și programul Artemis în special. Să nu uităm că Artemis II a fost un test, pentru că acum avem alte planuri decît aveam acum o jumătate de secol, altă viziune, alte vehicule, iar aceste vehicule trebuie testate, pas cu pas, mai ales cînd vorbim despre misiuni cu echipaj la bord. Mayflower nu a fost prima corabie trimisă peste Atlantic, au fost nevoie de multe alte vase pînă am ajuns să avem tehnologia necesară de a transporta coloniști dintr-o lume în alta. Nici Apollo 11 nu a fost prima misiune Apollo, după cum îi spune și numele.
Un progres totuși există, pentru că următoarea aselenizare este programată pentru Artemis IV, deci, iată, la doar al treilea zbor cu echipaj din cadrul acestui program (în programul Apollo, s-a aselenizat pentru prima dată după patru misiuni cu echipaj). Artemis II nu este decît o etapă dintr-un proiect mult mai ambițios. Iar legile fizicii și ale chimiei sînt aceleași: nu avem motoare care să ne ducă în două ore pe Lună, așa cum nu avem nici automobile zburătoare, așa cum nu (mai) avem avioane de pasageri supersonice (să nu confundăm progresul tehnologiei în general cu fenomenalul progres al puterii de calcul din ultimii ani, nu toate ramurile progresează cu aceeași viteză).
Spre deosebire de misiunile Apollo, în care uriașa rachetă Saturn V transporta toate vehiculele de care echipajul avea nevoie pentru aselenizare, în zilele noastre, din motive ce țin, printre altele, și de politică, racheta Space Launch System (sau, pe scurt, SLS, extrem de neinspirat nume, dacă e să mă întrebați pe mine) nu poate transporta decît capsula Orion (care găzduiește echipajul format de această dată din patru astronauți) și modulul de serviciu european (care asigură energie electrică și propulsie, umila, dar esențiala, contribuție europeană la programul Artemis).
Pentru a ajunge de pe orbita Lunii, adică de la bordul capsulei Orion, pe suprafața Lunii, echipajul mai are nevoie de un vehicul, denumit „lander lunar” (să-mi fie cu iertare, dar „aterizor selenar” parcă nu sună potrivit). Iar construcția acestui lander lunar este în sarcina companiilor private, NASA doar a cerut și a plătit, iar acum așteaptă să fie livrat produsul, pentru a-l folosi. Două companii lucrează în prezent fiecare la cîte un lander lunar, ambele controlate de doi cei mai bogați oameni ai lumii: Blue Origin, a lui Jeff Bezos, și SpaceX, a lui Elon Musk (și iată cum cursa spre Lună nu este doar una între SUA și China, ci și una între doi miliardari).
Așadar, Artemis II nu a aselenizat pentru că efectiv nu avea cu ce să facă acest lucru. Iar pe lîngă un lander lunar, echipajul mai are nevoie și de costume de astronauți adecvate condițiilor de pe Lună, costume care sînt și ele în dezvoltare, tot de către o companie privată, care însă promite că le va furniza la timp. Și, ca o paranteză, Axiom Space, compania care s-a angajat să realizeze aceste costume, colaborează, în realizarea lor, cu Prada – da, putem spune că, atunci cînd vor păși pe Lună, astronauții vor purta Prada.
Artemis I a zburat, în 2022, fără un echipaj la bord: și atunci, ca și acum, capsula Orion a dat ocol Lunii (chiar mai multe, pentru că absența echipajului permitea un grad de risc mai mare). De atunci au trecut, iată, aproape patru ani, iar acum cîteva săptămîni, Jared Isaacman, noul administrator al NASA, declara că este inadmisibil ca programul Artemis să continue cu această cadență, în care să avem lansări o dată la doi-trei ani. Așa că lucrurile se schimbă de acum radical: pînă la Jared Isaacman, planul era ca Artemis III să aselenizeze, în 2027, însă era clar pentru toată lumea de bună-credință, care are legătură chiar și doar tangențial cu misiunile spațiale, că acest plan era imposibil de realizat (și din cauza întîrzierilor partenerilor privați despre care am povestit mai sus). Așadar mutarea aselenizării în 2028 nu este practic o amînare, ci o sincronizarea a așteptărilor oficiale ale NASA cu realitatea. Iar inserarea unei misiuni Artemis în 2027 nu face decît să pregătească mai temeinic aselenizarea, prin testarea unuia sau a ambelor lander-e lunare pe orbita Pămîntului (o misiune care ne aduce aminte de Apollo 9), să ofere mai mult timp partenerilor privați, pentru SpaceX să continue să testeze iterativ noua rachetă Starship și pentru Blue Origin să ajungă SpaceX din urmă, pentru ca NASA să poată avea la dispoziție două vehicule, doi producători, și să-l aleagă pînă la urmă pe cel mai matur.
Ne așteaptă așadar o nouă misiune Artemis anul viitor și deja lucrurile s-au pus în mișcare: treapta primară SLS este pregătită pentru a fi mutată din hangarul aflat în Michoud (Mississippi) la centrul spațial Kennedy din Florida, unde, în hangarul Vehicle Assembly Building (VAB), va întîlni turnul de lansare, care deja a fost mutat de pe rampă și începe să fie pregătit pentru viitoarea lansare. Tot în VAB vor ajunge și modulul de serviciu european (aflat în Florida din 2024), cele două booster-e auxiliare cu combustibil solid și capsula Orion (la care acum Lockheed Martin trebuie să lucreze mai intens, pentru a o finaliza înainte de termenul inițial).
Ne întoarcem pe Lună, asta este clar, unde vom rămîne de această dată, în baze utilate cu tot ce este nevoie pentru a ține în viață echipajul. Nu va fi ușor, dar dacă am reușit s-o facem în Antarctica, dacă am reușit să menținem pe orbita Pămîntului, la bordul Stației Spațiale Internaționale, prezență umană continuă timp de peste un sfert de veac, vom reuși să avem și baze selenare. Și de acolo, mai departe, spre Marte și spre bogățiile care ne așteaptă în asteroizi.
Claudiu Tănăselia este fizician, cercetător la INCDO INOE 2000 ICIA și editor parsec.ro.
Credit foto: NASA
