Este una dintre primele întrebări care mi-au venit în minte aflînd rezultatele turului I al alegerilor prezidențiale. Sincronicitate sau nu, cu cîteva zile înainte văzusem impresionanta sculptură „David” a lui Michelangelo, situată în cupola Academiei din Florența. Pe culoarul din față, de o parte și de alta, se află cei patru sclavi sculptați tot de el, rămași/lăsați neterminați, reprezentînd zbuciumul sufletului care încearcă să se elibereze din materie. Surprinsă în piatră, lupta pare vie, se simte visceral, spiritul vrea să iasă din carcera cărnii. În schimb, eroul David pare un spirit capabil să-și domine propria materialitate. Privită de sus, de undeva din cupolă, imaginea pare completă: sclavii și eroul sînt aspecte din noi, pe care le proiectăm în afară, împreună cu conflictele dintre ele.
Nu am început întîmplător cu această imagine, cred că este relevantă pentru momentul de criză pe care îl trăim. Ne aflăm deocamdată într-un limbo spațio-temporal și psihologic: intervalul dintre cele două tururi de scrutin. În perioadele de criză, Jung observă că la nivel colectiv și individual apare o tendință de scădere a nivelului mental („abaissement du niveau mental”, termen pe care îl împrumută de la Pierre Janet). Conștiința devine mai permeabilă față de conținuturile inconștientului colectiv care o pot invada, aducînd riscul de regresie, de psihoză. Pe de altă parte, această deschidere poate înlesni o coborîre în profunzimile psihicului nostru, care să producă o regenerare, dacă avem o bună stabilitate internă și capacitate de conținere. Scăderea pragului conștiinței colective ne face mai vulnerabili la emoțiile intense, arhetipale pe care le trăim acum. Însă poate duce la o confuzie și nediferențiere între sine și lumea din jur cu care individul se simte interconectat și se identifică, ajungînd într-o stare de participare mistică (Lévy-Brühl) caracteristică societăților arhaice. Ce este de făcut? Este important, într-o astfel de situație, să ne lărgim capacitatea de conținere emoțională și să ne putem păstra și dezvolta autonomia gîndirii. Poetul John Keats, într-o scrisoare către frații săi din 1817, vorbește pentru prima dată despre „capacitate negativă”, pe care o descrie drept capacitatea omului de a tolera incertitudinea, termen preluat ulterior de psihanaliști. Cred că acest limbo în care ne aflăm ne invită să stăm cu incertitudinea, tensiunile, polarizarea. Creșterea capacității emoționale este direct proporțională cu procesul de gîndire, dar el trebuie să se desfășoare pînă la capăt. Și aici voi face o amplificare culturală, pentru că situația pe care o trăim nu este nouă și miturile conțin o înțelegere ancestrală a unor teme vechi ale omenirii. Mă voi referi la mitul lui David și Goliat și la tema arhetipală a victoriei improbabile. Cum este ea posibilă? Povestea, veche de aproape trei mii de ani, o găsim în Vechiul Testament și în Coran, și ne vorbește despre cum îl învinge păstorul David pe colosul Goliat, într-o luptă aparent fără șanse. Avînd în mînă doar o praștie și cinci pietre, David îl țintește pe Goliat, îmbrăcat în armură și coif, drept în frunte și îl doboară cu o singură lovitură decisivă, apoi îi taie capul. Scurt și la obiect. Arta abundă în reprezentări ale acestei lupte, favorizînd, bineînțeles, momentului victoriei. Nu aceasta este însă alegerea lui Michelangelo care, sculptîndu-l pe David, surprinde un alt moment, mai puțin glorios, dar decisiv: cel în care David se gîndește înainte de a trage. De aici renumele său ca fiind singurul artist care a reușit să sculpteze gîndul. M-aș opri o clipă asupra acestui moment. Este acela unde ne aflăm acum: prezența gîndului pe care se sprijină lovitura finală. Statuia lui David nu reprezintă doar gîndul abstract, ci gîndul gîndit pînă la capăt, gîndul al cărui ecou se duce adînc în corp și îl putem vedea în marmură, el are o bază emoțională stabilă. Psihanalistul W. Bion, care a scris mult despre gîndire, consideră că nu este suficient să avem gînduri, ele pot exista de sine stătător (vedem multe „gînduri fără gînditor” în spațiul public); trebuie să dezvoltăm și capacitatea de a le gîndi. Aceasta este o funcție psihică ce se dezvoltă în timp și presupune prelucrarea materialului brut provenit din simțuri, experiențe și emoții, implică o bună capacitate emoțională. Cred că ieșirea din acest limbo depinde mult de felul în care vom putea simți și gîndi pînă la capăt, depinde de consolidarea eului pentru a rezista invaziei inconștientului colectiv: adică discernămînt, gîndire critică, conținere emoțională și ancorarea într-o bază profundă și solidă a Sinelui, o busolă care se ne ghideze din interior. David nu lovește întîmplător, nu folosește forța brută, ca adversarul său, ci forța elastică. El țintește punctul slab al lui Goliat, fruntea, singurul loc expus, vulnerabil. Acolo se află cortexul prefrontal medial, zona funcțiilor executive responsabilă de autoreflecție, conștiință de sine, decizii și reglare emoțională, exact ceea ce este deficitar la Goliat. Astfel, flexibilitatea cîștigă în fața psiho-rigidității. Dar mai poate David cîștiga încă o dată această luptă? Rămîne de văzut. Vom retrăi un mit sau va trebui să rescriem o nouă mitologie? Care este sarcina psihologică ce ne revine într-o astfel de situație? Sînt întrebări pe care cred că este bine să avem curajul să le trăim și să le gîndim pînă la capăt.
Ilinca Bălaș este psiholog și psihoterapeut.
Credit foto Michelangelo - David: Wkimedia Commons
.jpg)
