Dacă anul trecut, cam tot așa, pe la sfîrșit de mai, Bruce Springsteen ar fi susținut concertul programat la Marsilia, în cadrul turneului său mondial Land of Hope and Dreams, mai mult ca sigur că nu am fi revenit atît de repede în fascinanta metropolă mediteraneeană a Franței. Însă cînd eram chiar în stația de metrou Castellane, unde trebuia să schimbăm magistrala spre capătul de linie Sainte-Marguerite Dromel, niște puști maghrebieni au aruncat bomba. Nu la propriu, ci la figurat. Au făcut-o zîmbind, bucurîndu-se parcă de efectul pe care îl va avea asupra moșuleților care se înghesuiau în toate garniturile de metrou spre Stadionul Vélodrome. „Concertul s-a anulat, concertul s-a anulat, he, he, he.” În primul moment nu am vrut să dau crezare acestui posibil zvon. Dar situația a căpătat valențe triste cînd chiar niște jandarmi au confirmat știrea. Ne-am uitat apoi repede pe telefoanele mobile, aceste purtătoare de sens și viață, și, într-adevăr, Șeful decisese să anuleze în ultimul moment, chiar în acea dimineață – la sfatul medicului, motivul fiind unul profesional, probleme la corzile vocale –, concertul care urma să aibă loc la ora 19,30. Dezamăgirea a fost mare, dar efectele tragediei minime – biletele au fost reportate pentru o dată ulterioară. Adică tocmai peste un an. Puteam să le vînd, dar nu am făcut-o, căci speranța rămînea – aș fi vrut mult să-l văd pe Bruce Springsteen în concert. Îi ascultam muzica încă din primii ani de facultate, cînd un bun amic îmi împrumutase un CD cu The Best of. Găsisem acolo o perspectivă fascinantă asupra Americii, America oamenilor mici și nebăgați în seamă. Într-un fel, America lui John Steinbeck, pe care l-am citit mult în tinerețe (i-am cumpărat traducerile în franceză plătind un franc elvețian în tîrgul cu vechituri al Genevei). Pînă la urmă, America profundă care, fiind lovită grav de efectele globalizării (orice se produce mai ieftin în R.P. Chineză), l-a adus la putere chiar pe Trump. Spre marele necaz al lui Bruce. După cum vom vedea.
Nu mai fusesem decît la alte două mari concerte la București, pe vechiul stadion „Lia Manoliu“, la Rolling Stones și la Depeche Mode, dar aceasta se întîmplase demult, acum aproape două decenii. Autoritățile erau pregătite și am fost surprins să constat că nu a avut loc nici un incident major. Ramele de metrou erau pline și zîmbeam complice cînd de-a lungul întregii zile observasem în portul Marsiliei oameni purtînd tricouri spălăcite, de la alte turnee ale celui supranumit The Boss. Care ar fi făcut o plimbare prin vechiul port în dimineața zilei de sîmbătă, în timp ce noi eram pe insula Frioul, într-o mică expediție de observare și fotografiere a pescărușilor, care-și au acolo o adevărată rezervație. Concertul a început exact la ora 19,30, la cît era anunțat, și am fost mirat căci lumina zilei încă era puternică. Aveam impresia că un eveniment de o asemenea amploare nu se poate desfășura decît seara. La începutul concertului, Bruce Springsteen a făcut un apel fără echivoc la democrație și luptă împotriva tendințelor totalitare, o denunțare a regimului neofascist al unui președinte american al cărui nume nu l-a pronunțat nici măcar o dată. Nici nu avea de ce. Iar 60.000 de europeni l-au ovaționat, de mai multe ori, de-a lungul incredibilului său concert. Dar mai bine reproduc exact mesajul, căci merită: „E Street Band is here to take you into the world of rock & roll in dangerous times. The America I know, the America I have sang about for fifty years, the America that have been for 250 years a beacon of hope and liberty, it is currently in the hands of a treacherous, corrupt and incompetent administration. Tonight, we all who believe in democracy, rise up with us and raise your voice and stand against authoritarianism and live the free dream” (aproximativ). Apoi, valuri și valuri de muzică incredibilă, imposibil de descris în cuvinte, de energie, de vuiet, de sentiment, de viață. Bruce nu s-a mulțumit doar cu acest mic, dar percutant intro și a mai avut alte trei sau patru intervenții explicite împotriva Puterii de la Casa Albă, toate gustate de publicul european. Cu toate astea, finalul a fost apoteotic, a păstrat celebrul „Born in the USA“ pe care întreaga arenă l-a cîntat la unison, dovedind că există o Americă pe care europenii o așteaptă înapoi, să iasă din coșmarul Trump. Dureros este că miliardarul nu a ajuns la putere în urma vreunei lovituri de stat de tip centrafrican, ci a fost liber ales de zeci de milioane de (alți) americani. După un sfert de oră de la începutul concertului, cum aveam bilete în înaltul cerului, întregul rînd s-a deplasat cu încă zece scaune spre stînga, pentru a avea un unghi mai bun. Îmi uitasem mica găleată de carton, în care cumpărasem cîteva aripioare de pui, sub scaunul de plastic, dar nu-mi păsa, concertul era incredibil, nu aveam de pierdut nici o secundă și oricum îmi trecuse pofta de mîncare. Dar micul recipient mi-a fost împins de cei care se așezaseră pe locul meu, într-un gest frumos de civilitate. Francezii au crezut că nu-mi terminasem masa, ca și cum aș mai fi putut ronțăi în timp de Bruce cînta „Murder Incorporated“ sau fabulosul „Because the Night (belongs to lover)“. Tristețea lui Springsteen față de ceea ce se întîmplă în State a fost exprimată și înaintea cîntecului „Long Way Home“, cînd a mărturisit că nu-i va fi ușor să se întoarcă acasă.
A doua zi după concert, am vizitat și Aix-en-Provence. Am ajuns și la o mică afacere locală, situată la doar cîțiva kilometri de fosta capitală provensală, gravitînd în jurul cultivării și comercializării produselor obținute din lavandă. De fapt, la Maison de la lavande Terre Ugo avea loc un mic tîrg al producătorilor din zonă, care se aflau la începutul sezonului. Lavanda încă nu înflorise, chiar dacă locul era impregnat de savoarea incredibilei plante. Mulți tineri erau implicați în acest eveniment (ceea ce șochează oarecum în Franța, pe lîngă politețea și buna-creștere, este numărul mare de copii și tineri, pe care-i observi peste tot, spre deosebire de România – Hexagonul are o populație de 67 de milioane de oameni!). O liceeancă pistruiată mi-a spus că nu se percepea nici o taxă de intrare. It’s free, m-a asigurat și un american. Eram liberi să admirăm standurile și să ne plimbăm printre brazdele de lavandă. În stînga se afla o terasă ad-hoc constituită, de unde am vrut să cumpăr o bere locală și un pahar cu apă rece. „Ne pare rău, dar nu mai avem sticle cu apă rece, s-au terminat, iar berea nu este chiar foarte rece, am pus-o în frigider acum cinci minute”, m-a avertizat, cu multă bunăvoință, un puști de 18 ani. „Nu-i nimic, o beau așa cum este.” Am întins o hîrtie de zece euro și am plecat cu sticla de bere și paharul cu apă rece. Într-adevăr, berea era călîie, dar deja erau 30 de grade Celsius, cîmpurile provensale dogoreau, ziua era frumoasă, iar eu eram norocos să observ una din micile rotițe ale ruralului francez, o combinație sustenabilă între agricultură ecologică, piață de consum sofisticată și turism. Mă îndepărtasem numai zece metri, cînd un tînăr brunet a venit spre mine și mi-a adus restul – o monedă de 2 euro. „Cum e berea?”, m-a întrebat, iar eu i-am răspuns sincer că am băut la viața mea altele mai bune și mai reci, dar asta e, nu-i o mare problemă. „Nu, vă rambursez banii... Nu știați că dincolo se vinde berea rece la pahar?” De unde să știu? Eram acolo de zece minute. L-am convins să nu se mai agite, fac parte din acea categorie foarte restrînsă de români căreia nu-i face o deosebită plăcere să iasă în evidență în Occident prin scandal și înjurături, mai ales atunci cînd se crede nedreptățită. Detest să mă victimizez plecînd de la tema „Cît de prost sînt servit, eu care aș merita totul!”. În alt colț se afla un stand la care localnici sociabili, așa cum sînt francezii din sud, prezentau diverse rețete tradiționale. Ferma aparținuse unui anume Ugo, care creștea porci, însă prin anii 1980 s-a săturat de această muncă dificilă și și-a dedicat restul vieții unei activități mult mai frumos mirositoare – cultivarea lavandei. Nepoata lui Ugo, Lisa, a reluat mica întreprindere și a dus-o la un alt nivel. Tîrgul avea loc în dreptul unor vile albe și cochete. Probabil că procesele industriale de transformare a plantei în diverse produse precum ulei și săpun avea loc altundeva. Nu știu dacă am văzut-o chiar pe Lisa, dar o doamnă bine bronzată, pe la 50 de ani, de-a casei, prezenta produsele unui cuplu francez în vîrstă și le punea într-un coș fără fund. Singurul lucru care m-a deranjat a fost faptul că acei clienți bogați au avut prioritate față de noi, care aleseserăm doar cîteva mărunțișuri de numai 40 de euro. Cu zece minute înainte de a pleca, am sunat la numărul de telefon de pe cartea de vizită lăsată de primul șofer de taxi. „Dacă vreți să vă întoarceți în oraș...” Voiam, normal, trebuia să ne întoarcem la Marsilia. Cu mare greutate m-am înțeles cu operatoarea firmei. Vorbesc binișor și inteligibil cu francezii față în față, fără complexe, chiar m-am dus la Alianța Franceză din Ploiești pentru a vorbi cu cîțiva stagiari tineri din Franța, însă atunci cînd discuția se mută la telefon, începe să-mi apară tracul. Pînă la urmă, vocea feminină de la celălalt capăt a înțeles că ne aflam la Terre Ugo, cunoscuta fermă de lîngă Aix, în ciuda greșelii mele flagrante de vocabular. Credeam că lavanderie este același lucru cu maison de la lavande. Nu este. Al doilea șofer de taxi avea chef de vorbă, iar atunci cînd i-am spus că am venit la Marsilia pentru concertul lui Bruce Springsteen, care la 75 de ani a cîntat timp de trei ore, a rămas interzis. „Putain, à 75 ans il a chanté pendant trois heures? Mais non... C’est incroyable. Și cîntă la chitară în continuare?” „Da, și nu numai la chitară, dar și la muzicuță”, i-am răspuns (nu-mi dau seama cum cuvîntul harmonica a apărut pe loc din străfundurile francezei mele geneveze, de acum un sfert de secol). Faptul că am fost la un asemenea concert ne-o fi făcut să creștem în ochii lui, căci a îndrăznit să-mi propună să ne ducă direct la Marsilia, ce sens mai avea să ne lase la autogară? Cum i-am simțit capcana, am fentat și i-am răspuns că oricum nu ne grăbeam așa de tare, iar cursele autocarului între Aix și Marsilia erau din jumătate în jumătate de oră. Fără să-mi dau seama, am cîștigat 150 de euro, pe care i-am scos dintr-un buzunar și i-am băgat în celălalt. La finalul cursei, mărinimos, șoferul gelat mi-a spus prețul cursei – 30 de euro chiar dacă parcurometrul afișa 35. „Pentru dumneavoastră, doar 30.” La fel procedase și primul șofer, care mă iertase de alți 5 euro. Nefiind de felul meu naiv și fiind sigur că nu mi s-a aplicat un tratament special doar pentru că sînt român, bănuiesc o mică șmecherie tipică tuturor firmelor de taximetrie, atît la Otopeni, cît și în Aix-en-Provence. Dacă pînă la autogara din Aix ne-a costat atît, este ușor de imaginat cît ne-ar fi costat pînă la Marsilia, la 30 de kilometri distanță. Dar dacă ne-a luat drept niște fani bogați de peste Ocean?
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
Credit foto: Wikimedia Commons
