Leliță dragă,
Simt că astăzi va ploua. M-am trezit de dimineață cu un gust amar; pesemne că nu mi-a priit ceaiul de măceș de aseară. O fi de la vremea de afară sau de la nodul din gît, dar mă frămîntă gîndul că parcă mi-au eșuat din nou alegerile. Parcǎ nu stau lucrurile la locul lor. Recunosc că astfel de stări mă cuprind cînd dorul de casă e prea puternic.
Știu că, odată cu căderea frunzelor și îndesirea ploilor, mama îmi vizitează camera, cu speranța de a-mi simți mirosul și prezența. Mi s-a destăinuit într-o seară de faur de momentele cînd o răzbea dorul și stătea pe patul camerei mele. Prima dată cînd am plecat de acasă, așternuturile au rămas neatinse mai mult decît de obicei, mamei fiindu-i frică să le schimbe. Întrebînd-o de ce, nu mi-a dat nici un răspuns.
Cînd am venit pentru prima dată în România, eram cu mama pentru a mă înscrie la școală. Drumul spre liceu îl pot descrie pînă și în momentul de față, era o zi de toamnă însorită, vîntul adia ușor, iar forfota orașului îmi înghițea gîlceava propriilor gînduri. Era o zi de vineri în care nu se lucra cu publicul, dar doamna de la secretariat a binevoit să mă ajute aflînd că sînt din Republica Moldova. Fusese o zi plină într-adevăr, dar, spre seară, conducînd-o pe mama la autogară, mă înecam în frică și neliniște. Respirația îmi era tăiată, gîtul îl simțeam înconjurat ca de sîrmă ghimpată, o căldură dogoritoare îmi ieșea din el, alături de niște suspine smucite, lacrimi șiroaie îmi încețoșau ochii și îmi brăzdau obrajii, iar privirea îmi era mai tulbure decît aruncătura de piatră în lac. Simțeam brațele calde ale mamei în jurul meu și parcă timpul cedase în favoarea mea pentru o secundă. Grămădisem în pumn cămașa albăstruie pe care o purta, cu frica de a o slobozi din mînă, întrucît îmi simțeam articulațiile trosnind. Refuzam cu îndîrjire să-i dau drumul ca nu cumva să-i pierd căldura îmbrățișării. În seara aceea, somnul m-a furat mai tîrziu decît de obicei; ce nu știam era că așa aveau să fie şi nopțile următoare.
Să spun că mă bîntuie regretele ar fi o boacănă, sînt recunoscătoare pentru cei care își împart din micile bucurii cu mine, cei care îmi pun zîmbetul pe buze zi de zi și care îmi oferă un umăr de sprijin atunci cînd am nevoie. Însă cum nu se compară apa de izvor, așa nu se compară nici mîngîierea părintească.
Cînd am făcut primii mei pași, mama era acolo să mă prindă; acum, simt că pașii ce-i fac se primesc a fi calici, de frică parcă nici nu vreau să-mi dezlipesc tălpile din loc, dar parcă e ceva de capul lor. Nu știu încotro mă-ndrept. Parcă mi-am lăsat sufletul golaș în bătaia crivățului. Drept să recunosc că, uneori, cînd mă reîntorc acasă, parcă îmi e străin. E aceeași ogradă cu parcele de flori, același nuc bătrîn lîngă stîlpul de iluminat, aceiași vecini, dar eu parcă nu mai sînt de-a casei. Locul nu mi-l găsesc nici cînd mă reîntorc dincoace de Prut. Mă simt de parcă aș fi în bătaia vîntului. Ori de cîte ori apuc să-mi ascult gândurile, vin altele să-mi zbuciume liniștea. Mă văd asemeni unei frunze în fața unei impunătoare toamne, care amenință prin șuvoaie de ploi, încît invidiez copacul ce se ține mîndru în fața furtunilor.
Întrucît viața omului e podobnică vîntului, sînt și eu doritoare de ale mele rădăcini. Poate că în altă viață n-am plecat printre străini, poate că n-am dus dorul în suflet și poate că acasă se simte ca acasă. Am plecat să caut o viață mai bună, dar viața cea bună a rămas în urmă. Vreau acasă să-mi fie acasă în toate viețile, dacă e să mai deschid ochii pentru o primă oară. Vreau ca mama mea să-mi fie mamă, iar ai mei tot ai mei să fie. Vreau să mă pierd un pic de dor, să-mi lase nițel mîna pentru o secundă ca s-o pot lua pe a mamei. Să simt și eu căldură în zilele zbîrlite de toamnă.
Dacă stau să mă gîndesc, multe nu mai sînt ce au fost, dar au să fie altceva. Florile tot flori sînt, dorul tot dor e, dar eu sînt alta. Am învățat să-mi placă și toamna de aici, și oamenii care-s ca noi, dar parcă oleacă diferiți. Mă dau și eu după dînşii cînd trebuie, dar pot eu să le orînduiesc pe toate altfel decît cum am fost învățată acasă?
Uitîndu-mă la fructul mic și zbîrcit de pe fundul cănii, cred că voi schimba ceaiul. Poate e timpul să îl încerc pe cel de sunătoare.
Vreau să nu mai plouă azi, căci soarele iese cam rar în ultimul timp, dar dacă stau să mă gîndesc (mi) se încețoșează vremea…
Cu dor în suflet,
a ta nepoată
Violeta-Valentina Tabor a obținut locul al III-lea la Concursul Național de Eseuri pentru Liceeni, ediția 2025, organizat de revista noastră. Ea este elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic „Jean Monnet” din București.
.jpg)
