Pentru a (mai) sparge rutina, sînt bune și călătoriile prin România, avînd avantajul că sînt relativ aproape de casă. Trei opriri scurte, trei runde de impresii. Intrăm direct în materie.
1) Sibiu. Incredibilul Parc Astra. Pentru mine, întîi este un imens parc, iar mai apoi un muzeu. De ambele nu mă mai satur. Prima oară am ajuns acolo în toamna anului 1998, cînd mi-am început naveta spre orașul celui care avea să devină placidul și indiferentul președinte de republică. Dar nu numai al lui. Chiar și al lui Dan Perjovschi, al cărui lung perete de tablă, plin cu desene angaja(n)te, se află lîngă Teatrul „Radu Stanca“ și o stație de autobuz, ceea ce ar presupune că oamenii le pot admira în voie. Din păcate, sibienii stau cu fața spre Bulevardul Coposu și cu spatele la minunatele opere de artă ale celebrului artist sibian. Păcat. Totuși, rămîne remarcabil faptul că autoritățile locale au oferit acest spațiu neconvențional artei. Mirel Bănică trecea și el prin oraș înaintea izbucnirii pandemiei de COVID (ba mai mult, chiar îl vizita pe Dan Perjovschi!) și își punea o întrebare pertinentă (Prin România. Carnete de drum. Cu ilustrații de Dan Perjovschi, Editura Polirom, 2020, pag. 181), la care eu nu am găsit răspunsul chiar dacă în mod involuntar mi-o pun de fiecare dată cînd ajung în Sibiu. „O întrebare nu-mi dă pace totuși: dincolo de baruri, restaurante, cluburi, hai să spunem și muzee, ce găsește oare turistul occidental (neamț, spaniol, italian, olandez etc.) la Sibiu? Ei au burguri și cetăți medievale infinit mai bine conservate, mai mari și mai bine puse în valoare decît Sibiul. Mă gîndesc că le place tocmai aerul ușor desuet, de civilizație occidentală plasată departe, în extremul est al continentului european. Se simt aproape de casă, deoarece zona are un mix subtil de trecere între Orient și Occident, pe care noi, ca localnici, nu-l mai percepem.” Am căscat gura în Parcul Astra vreo patru ore și am admirat incredibila capacitate a țăranului (fie el muntean, oltean, bănățean, ardelean, sas, lipovean sau maghiar) din spațiul românesc de a trăi în comuniune cu natura. De a lua din ea exact cît îi trebuia. Dacă i se poate reproșa ceva capitalismului, atunci tocmai aceasta este – lăcomia lui, unul din pistoanele creșterii economice (la noi). Să îmi explice și mie un economist: de ce avem nevoie de creștere economică în fiecare an căci altfel ne prăbușim? Lumea rurală se descurca foarte bine și fără o creștere anuală de 2,5% a PIB-ului. De ce trebuie să consumăm totul acum?
Nu știu dacă Iohannis era primar în perioada anilor 1998-2003, prima mea fază de cunoaștere a orașului, și nici nu mă obosesc să caut, dar nu i se poate contesta aceasta – a fost cel care a pus orașul pe o traiectorie de dezvoltare extrem de favorabilă și constantă. La sfîrșitul anilor 1990, Sibiul era departe de orașul de astăzi, urmele comunismului și sărăciei impuse de acesta manifestîndu-se și aici. Clădirile erau cenușii, scorojite, obosite, iar gara urît mirositoare. Abia comparînd Sibiul de astăzi cu orașul Ploiești îți poți face o imagine a progresul remarcabil al primului și a stagnării totale a celui de-al doilea. Iar ca Ploiești sînt multe alte capitale de județ din Vechiul Regat.
Dis-de-dimineață, înaintea micului dejun, m-am trezit și am ieșit în Piața Mare. Aveam o disperată nevoie să cumpăr un ziar căci la masă voiam să reproduc moda plină de rafinament din marile capitale occidentale și mai ales din Paris. La cafea și croissant se deschide neapărat un Le Figaro. Imediat lîngă Hotelul „Împăratul Romanilor“ țineam bine minte că se afla un mic magazin care comercializa tipărituri (mai ales integrame). L-am regăsit, am intrat și am întrebat-o brutal pe vînzătoare: „Mai aveți ziare de vînzare?“. Surprinsă, neintuind ironia mea, m-a asigurat că îmi poate oferi Adevărul sau Click! sau Cancan, dar și istorica publicație sibiană Tribuna (fondată în anul 1884 de Ioan Slavici) pe care am acceptat-o imediat. Și am avut dreptate să o cumpăr, căci ediția din 29 octombrie 2025 publica un amplu și foarte bine documentat reportaj despre „Comedia plăcilor memoriale puse aiurea pe case din Sibiu” scris de Dumitru Chisăliță – felicitări! Într-adevăr, pe multe case sibiene se află multe plăci memoriale, dar care nu corespund adevărului istoric. Iar Avram Iancu, Eminescu sau Alexandru Ioan Cuza, personalități istorice agreate de propaganada comunistă, pur și simplu au dormit în trecere în Sibiu prin hoteluri. (Cuza a dormit în Hotelul „Coroana Ungariei“!)
2) Mi-am început dimineața clujeană dînd drumul la televizor (ceea ce mai bine nu faci atunci cînd ești în concediu) pentru a afla că exact în acea zi se împlinea un deceniu de la tragedia Colectiv, iar România încă nu are un spital dedicat marilor arși. M-am trezit gîndindu-mă la profunzimea celebrei expresii românești „Lasă, că poate nu ne trebuie” cu aplicare la un spital pentru arși, cale ferată, autostradă peste munți, educație, cultură, industrie de apărare etc. Este foarte posibil ca orașul Cluj să fie cea mai de succes poveste urbană a României de după 1989. Spre deosebire de București, așa cum analiza recent foarte pertinent Teodor Tiță în paginile revistei Dilema („Despre ce vorbim cînd vorbim despre București“, Dilema, anul II, nr. 86).
Diferența este dată tocmai de ceea ce i-a lipsit capitalei României – un administrator care să o iubească. Să nu o vadă numai ca pe o trambulină. Clujul l-a găsit pe Emil Boc, care după un scurt și nefericit desant la Palatul Victoria, a făcut din administrarea judicioasă a Clujului scopul existenței sale profesionale. Iar rezultatele se văd. Părerea mea. În ciuda faptului că autoritățile locale par a avea greutăți în a ține ritmul cu dezvoltarea accelerată a orașului.
La Cluj ai senzația din plin că ai aterizat într-un oraș european de tip occidental, nu numai pentru că s-a construit/renovat (am intrat chiar și în Catedrala catolică Sf. Mihail) mult, ci și pentru că pe stradă, în magazine și terase auzi o mulțime de limbi. Ca și în Sibiu, sînt mulți turiști străini care aleg să petreacă un week-end sau mai mult în oraș, dar și studenți străini. În acest registru mi-am explicat descoperirea unui mic magazin care vindea săpunuri și alte produse de igienă din Marsilia. A trebuit să intru pentru a simți din nou mirosul unic al sudului Franței. Nu m-am abținut și am cumpărat două săpunuri și o săpunieră multicoloră. Vive Marseille! Nu mai sînt atît de sigur că prețurile îi atrag pe turiști, avînd în vedere și faptul că a devenit un loc comun scumpetea din Cluj. Ceea ce mai (încă) șochează este numărul mare de oameni tineri pe care-i poți observa pe străzile, în parcurile și magazinele clujene, mai ales atunci cînd vii dintr-unul din orășelele mici, lovite din plin de pauperizarea adusă de dezindustrializarea de după 1989 (cum este și Cîmpina, unde ai impresia că toată lumea se îmbracă de la second-hand sau de la chinezi).
3) În acel dulce sfîrșit de octombrie (parcă eram în Grecia!) am ajuns pentru prima oară în Baia Mare. Am văzut Parisul de vreo cinci ori, iar Roma de două ori, dar nu ajunsesem niciodată în nordul Transilvaniei. Ne-am cazat într-un surprinzător hotel-restaurant cu specific medieval, de la intrarea în oraș. La recepție, după ce ni s-au făcut micile formalități, angajatul ne-a invitat, din partea casei, la un pahar de palincă sau vișinată. Am preferat feminina vișinată, condusesem de la Cluj vreo trei ori pe niște drumuri județene întunecate și pustii, care-mi mobilizaseră întreaga abilitate automobilistică. Cum îți dai seama de circulația banilor și de concentrarea lor? Dacă la Sibiu sau Cluj orice cazare sare bine de 400-450 de lei (cu sau fără mic dejun inclus), la Baia Mare scade la 350-370 de lei cu tot cu mic dejun, pahare de tărie și cele două pahare de vin gratuite care ți se ofereau dacă mîncai la restaurantul lor. Unde în acea seară de joi avea loc un eveniment monden, pentru societatea fină locală – o degustare de vinuri. Și noi fuseserăm invitați, dar refuzaserăm. Prețul unui meniu și al vinurilor servite era de 180 de lei, dar în timp ce așteptam bucatele noastre, un chef local s-a adresat invitaților și a intrat în detalii gastronomice foarte sofisticate, care m-au făcut să cred că meniul și-a meritat toți banii. A doua zi de dimineață am avut cîteva ore pentru a descoperi și orașul. Despre care nu ar fi foarte multe lucruri de spus. Este aerisit, larg, în plin proces de reabilitare (prin PNRR), iar cel românesc destul de haotic arhitectural. M-am încăpățînat să ajung pe jos în ceea ce trebuia să fie centrul vechi, adică centrul moștenit de la administrația maghiară, care are sens, este unitar, se învîrte în jurul unei piețe unde se concentrează și cîteva terase, restaurante, magazine și chiar un anticariat, ce părea să fie deținut de un maghiar care vorbea la telefon. Mi s-a părut fabulos ca în centrul unei reședințe de județ să mai supraviețuiască o asemenea instituție a memoriei vechi. În Baia Mare este editată și revista Nord Literar, în condiții grafice deosebite, finanțată de către Consiliul Județean Maramureș. Iarăși am fost gelos, căci CJ Prahova nu manifestă deloc astfel de apetențe culturale, într-un județ cu tradițiile culturale ale Prahovei, cu orgoliul său prost dimensionat. Plimbîndu-mă pe malul curatului rîu Săsar, din Baia Mare, încărcat cu o sacoșă de mezeluri locale, am observat în fața mea, din sens invers, înaintarea unei brigăzi mobile de evanghelizare. Eu așa-i numesc pe adolescenții ăia din străfundurile Americii, posibil chiar din mormonul stat Utah, trimiși de bisericile lor neoprotestante să recruteze noi miei și oi în lume. Recunosc deschis, nu-i simpatizez și nu înțeleg de ce nu se duc în Arabia Saudită, Siria sau Iran să facă acest lucru dacă au curaj și dorință de martiriu. Brigada era formată din trei membri, iar cel din mijloc, un puști un pic mai mare decît fii-miu, m-a ochit fără menajamente: „Vrem să discutăm la tine”. „Nu am timp”, am făcut eu ursuz (cînd vreau îmi iese excelent). „Noi vrem invităm întîlnire”, a persistat blonduțul pistruiat care semăna cu celebrul Pistruiat al propagandei comuniste. „Nu sînt de aici. But by the way, your soldiers are out, but you are still in”, le-am spus nediplomatic. „We need your guns, not your Bibles.” Replica mea i-a lăsat mască, iar eu am putut să-mi continui plimbarea, admirînd Săsarul (de ce este atît de curat?), bucurîndu-mă de soarele care părea a fi de început de mai. Să țină cît mai mult.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
Credit foto: Wikimedia Commons
