Viața și moartea cărților

De cînd epoca digitală s-a înșurubat temeinic (și) în România, cărțile în format fizic au ajuns să fie disprețuite, dispensabile, aruncate. Foarte puțini oameni le mai respectă aici, spre deosebire de lumea occidentală, unde cartea parcă nu a cunoscut o asemenea depreciere abruptă (iar aici avem cifrele seci ale sumelor de bani care se învîrt în piața de carte a diverselor țări ale Uniunii Europene, clasament în care România ocupă un rușinos loc codaș). Noile generații născute după 1990 nu mai au nostalgia cărții, spre deosebire de generațiile care, vrînd-nevrînd, s-au format și au crescut cu ele, alcătuindu-și biblioteci personale, cumpărînd etc. O mînă de ajutor îmi dă și Mirel Bănică: „Cuvîntul tipărit, în zilele noastre, pierde teren, se întoarce în epoca luminatului Mitropolit, rezervat doar unei elite pasionate, erodat fiind de excesul de imagine al comunicării vizuale prin telefon, tablete al lumilor virtuale în care trăim” (Între lumi, 2024, pp. 110-111). În multe cazuri, după moștenirea unui apartament sau a unei case, biblioteca este prima lichidată în vederea vinderii imobilului și încasării sumei în euro. Cărțile ajung la ghenele blocurilor și numai în fericite cazuri sînt oferite unor biblioteci publice (care nici ele nu prea mai au ce face cu acestea, dat fiind numărul mare de volume și spațiul mic de depozitare) sau unor asociații sau inițiative particulare cum este și Clubul de lectură din Cîmpina, inițiat de un IT-ist revenit în tîrg după experiențe occidentale și de prin Capitală. Eu însumi am primit acum cîțiva ani o bibliotecă formată din peste o mie de volume, pe care am depozitat-o inițial în garaj, iar apoi, încetul cu încetul, am triat-o cîteva zile la rînd. Am cărat mai multe cutii cu cărți mai valoroase în pod, în speranța iluzorie că voi avea nevoie de ele la un moment dat, dar trei sferturi reprezentau maculatură, pe care am dus-o la un centru de colectare. Am primit vreo două sute de lei pentru întreaga cantitate, dar am avut conștiința împăcată – cărțile tipărite în perioada regimului comunist, lipsite de orice valoare, repuse în circulație, poate că au împiedicat tăierea altor copaci, ceea ce nu-i puțin lucru. În plus, hîrtia s-a și scumpit binișor, mai ales după invazia rusă în Ucraina căci, se pare, o bună parte din hîrtia folosită de noi era importată tocmai din Rusia și Ucraina, fiind mai ieftină.

Interesant este că aproximativ 90% din volumele oferite cititorilor cîmpineni prin intermediul celor treisprezece căsuțe administrate de acest Club de lectură, analizate de mine, nu au nici măcar o semnătură, ceea ce ar fi ciudat dacă nu ar fi adevărat (mă îndoiesc serios că în 90% din cazuri cei care împrumută sau pur și simplu le iau – nu există obligația de a le restitui – le și citesc, dar aceasta-i altă discuție). Analiza celor care poartă înscrisuri este foarte interesantă, pentru că oferă indicii asupra celor care au deținut cărțile, cum le-au primit, în ce moment al vieții le-au dobîndit. Să le trecem în revistă.

1) Cărțile se dăruiau cu ocazia unor evenimente, fiind niște obiecte respectabile, care înainte de 1989 nu costau mult și se găseau (spre deosebire de alimente, dulciuri, băuturi mai fine, țigări) în comerț. În principiu, cam toată lumea și le permitea. La ziua unui prieten mergeai cu o carte: „Cu ocazia împlinirii a 17 ani eu îți dăruiesc această carte ca simbol a iubirii noastre. Aceasta dovedește o prietenie strîns legată una de alta. Cu acest prilej îți urez mult succes în acest an, noroc, fericire și tradiționalul La mulți ani! A ta prietenă...” (dedicație pe volumul Ion Creangă de G. Călinescu, BPT) sau „O amintire de la colegul tău Grig 6. 06. 1965” (o dată care a ajuns atît de îndepărtată încît te pune pe gînduri, ajungi să te întrebi dacă cei doi mai trăiesc). „Cu mult drag prietenului meu Adi, noiembrie 1975.” „Ți-o ofer ca amintire, în pragul celei mai frumoase vîrste ca să-ți aducă noroc și fericire.” Altcineva îi oferea tăticuțului drag o carte despre OZN sub reflectorul științei, exact cînd acesta împlinea 66 de ani, precizînd că băieții, nepoții săi, erau în tabără la Cîmpina (probabil cea ridicată pe Dealul Voila, formată din cîteva zeci de cabane, o cantină, un teren de sport și... un avion sovietic, care după 1989 a fost supusă inevitabilului proces de distrugere, de parcă ar fi fost înconjurată de jungla amazoniană). Data era 12 august 1984.

2) Cărțile erau cumpărate de școli sau comitete de părinți pentru a fi oferite la sfîrșit de an premianților (afirmație care ar stîrni ilaritatea și revolta adolescenților de azi) sau cu ocazia zilei copilului, 1 Iunie („Copiilor din lumea întreagă, consens de poezie și ghicitori / Să trăiești, e ziua ta / 1 iunie 1977 / Comitetul de părinți” sau poezioare moralizatoare, care trebuiau să îți scuture lenea de băiat care nu ar fi făcut nimic altceva decît să joace fotbal sau să se uite la meciurile de fotbal de la bulgari, precum cea primită de mine de la tovarășa învățătoare Miclescu: „Iubește cartea, iubește învățătura, iubește pacea – detestă minciuna!”. Primită pe data de 28 iunie 1987, mai mult ca sigur în timpul ceremoniei de premiere de la sfîrșit de an școlar, cînd am fost gratulat cu premiul al III-lea, din clasa a IV-a, ultima petrecută cu mica și apriga noastră învățătoare, care nu ezita să folosească stinghiile de lemn pe care ni le aplica pe palma întinsă).

3) Cărțile lichidate poartă și amintirea unei anumite excursii făcute de cel/cea care a achiziționat volumul. Pe pagina de gardă se specifica momentul („În amintirea excursiei făcute de mine la Sf. Mănăstire Crasna, jud. Prahova în zilele de 27 și 28 mai 1995” – volumul Minunile Maicii Domnului de protos. Nicodim Măndiță, Editura Agapis).

4) Unele cărți poartă pecetea trecerii istoriei chiar prin elipticele cuvinte scrise pe prima pagină. Trebuie menționat că marea majoritate a volumelor supuse procesului de epurare voluntară sînt din perioada comunistă. După cum se cunoaște, cărțile bibliotecilor de dinainte de 1945 au fost topite de către regimul bolșevic. Se puteau face ani buni de închisoare dacă în timpul vreunei percheziții a Securității se descopereau materiale subversive (cărți ale propagandei naționaliste, legionare, antonesciene sau pur și simplu cărți anticomuniste), de aceea mare mi-a fost surpriza să descopăr într-o căsuță volumul În grădinile Sf. Antonie de Gala Galaction (1879-1961), tipărit în anul 1942, apărut la Editura Vremea (veche), exemplar care aparținea Liceului „Iulia Hasdeu“, așa cum ștampila o atestă. Un alt înscris este succint: cartea aparținea „Tov. Alexandru Moldoveanu”, fusese probabil cumpărată la „21.IV.1957” din „Cîmpina” (ortografia comunistă), iar cumpărătorul locuia pe „str. Filimon Sîrbu la nr. 110”. Filimon Sîrbu (1916-1941) a fost un militant comunist care a fost executat de autoritățile militare române la 19 iulie 1941, fiind acuzat că plănuia organizarea de atentate/acte de sabotaj în portul Constanța, după intrarea în război a României împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941. După 1945 a devenit martir comunist, foarte multe străzi fiind redenumite în conformitate cu noua orientare comunistă. Actuala Cale a Doftanei, în Cîmpina.       

5) O altă categorie simpatică este formată din cărțile care poartă dedicația autorului și care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns să circule prin căsuțele Clubului de lectură, fie pentru că bibliotecile proprietarilor au fost lichidate de moștenitori, fie din lipsa prețuirii față de autor. Avem exemplul unui scriitor cîmpinean foarte prolific, care avea o metodă infailibilă de a-și vinde tirajele. Avea asupra lui în fiecare moment al zilei cîteva exemplare din titlurile sale (se pare că pînă la finalul vieții a trecut de 50), iar atunci cînd era trimis de soție la cumpărături, cînd mergea la ore, la un meci de fotbal sau chiar în vizite la prieteni, profita de ocazie nu pentru a le oferi, ci a le vinde.  Uneori își punea preopinentul într-o postură stînjenitoare, pentru că exista posibilitatea ca acela să fie strîmtorat la pungă. Acum, nu știu dacă scriitorul nostru le vindea și pe datorie, dacă avea cumva un caiet al datornicilor, așa cum se practică în magazinele sătești sau din orașele sărace.

6) Există și dedicații moralizatoare, probabil scrise de persoane mai în vîrstă celor mai tinere, încă netrecute prin viață. „În viață este bine întotdeauna să ai pe cineva apropiat, să-ți călăuzească pașii, dacă se poate numai spre bine. Dacă nu ai pe acel cineva ia drept călăuză propria-ți conștiință! 24-I-1988”. Semnat Lumi. Aceeași Lumi recidiva după numai cinci zile, cînd scria un lung pasaj plin de truisme și prețiozități, dar care atestă faptul că o munceau anumite dileme: „Ce este omul? Cea mai superioară creație a naturii, dar nu și cea mai desăvîrșită. Omul este mister deseori, carte deschisă de cele mai multe ori și totdeauna greu de înțeles cu toate că este ființă înzestrată cu grai. Cît zbucium, cîtă ambiție, cîtă speranță, cîtă dragoste poți găsi într-un om, dar cîtă pasivitate, delăsare, perversitate, cîtă prefăcătorie poți întîlni. Cum ar arăta lumea, dacă omul ar fi desăvîrșit atît moral cît și fizic? Cum ar fi relațiile dintre oameni în acest caz? Ce multe întrebări am putea să ne punem referitor la acest subiect...!”. Acest lung pasaj moralisto-filosofic a fost scris pe prima pagină a cărții Turnirul a lui George Șerban (1954-1998, ziarist, scriitor, participant la Revoluția de la Timișoara, devenit deputat din partea PNȚCD în 1996. Nu a apucat să-și ducă la capăt mandatul). M-aș fi așteptat să fie pe un Schopenhauer sau Cioran. Altcineva scria un citat moralizator care însă nu are autor: „Superioritatea se bazează pe înzestrarea intelectuală, pe respectul de sine, pe hotărîrea fermă de a învăța și de a aplica cunoștințele căpătate în mod util. Mult succes Sanda!”. Semnătură olografă, datat 22-VI-1975.

În interiorul cărților am găsit icoane uitate, împăturite, dar și felicitări de Crăciun („Scumpa mea mămico / Din partea fetiței tale, primește ca dar de Crăciun această felicitare, împreună cu un călduros La mulți ani!”, semnat „Cu drag, de la Carmen”, din păcate nedatat, dar în mod sigur după 1990, căci fotografia reproduce scena nașterii Domnului, ceea ce era de negîndit în vremurile atee de dinainte de 1989. Mă mir că nu am dat peste vreo bancnotă de o sută de lei. La Geneva, în primăvara anului 2002, începusem să pun bani deoparte. Schimbam francii cîștigați din greu în bancnote de cincizeci sau douăzeci de dolari, pe care le ascundeam în paginile uneia din cărțile micii mele biblioteci. M-am panicat atunci cînd nu i-am mai găsit, nu mai erau decît cîteva zile pînă cînd mă întorceam acasă, aveam nevoie de bani, iar dolarii din L’archipel du Goulag a lui Soljenițîn dispăruseră! De fapt, îi pitisem în Antonio Moravia și a sa L’amour conjugal, toate cumpărate pentru cîțiva franci din tîrgul cu vechituri.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).