Unu. Una dintre cele mai discrete, frumoase și actuale povești inventate de Jonathan Swift se găsește în partea cea mai puțin amintită din Călătoriile lui Gulliver, adică în partea a treia. După specialiștii care se ocupă de opera lui Swift, această secțiune, faimoasă mai ales pentru insula zburătoare, ficțională, a oamenilor de știință și a artiștilor numită Laputa, a și fost scrisă ultima, pe cînd autorul avea în jur de 57 de ani.
Ajuns pe o altă insulă numită Luggnagg, Lemuel Gulliver aude vorbindu-se despre ființele nemuritoare de acolo, cărora li se dă numele struldbrug. Născuți cu o pată în frunte, în familii obișnuite de muritori, acești struldbrugi îl entuziasmează pe Gulliver. Ei au scăpat, jubilează el, de blestemul care apasă așa greu asupra omenirii, cel al fricii de moarte, și păstrează în memoria lor tot ce-i mai frumos din istorie și trecut. Locuitorii din Luggnagg îi răspund cu scepticism. Da, știu de dorința locuitorilor de pe alte tărîmuri de a nu muri vreodată. Au văzut cît de abitir se agață muritorii de viață – în cuvintele ironice ale lui Swift, „cel care se află cu un picior în groapă căuta să se sprijine din răsputeri pe piciorul rămas încă afară”. Doar că nemurirea de fapt arată altfel.
Struldbrugii au parte de tinerețea obișnuită a muritorilor, dar corpul le îmbătrînește ca al oricărei alte ființe, iar în jurul vîrstei de 80 de ani au toate smintelile corespunzătoare. Se uită cu invidie la tineri, fiindcă nu mai pot avea parte de plăcerile lor trupești, și cu jind la cei care mor, fiindcă nu văd vreun capăt la propria lor viață. La 90 de ani, le cad dinții și părul. Beau și mănîncă fără să mai simtă nici o plăcere. Suferă în continuare de bolile pe care le au, iar chinurile lor nici nu scad, nici nu devin mai apăsate. Muritorii se feresc de ei, iar amintirile lor de-abia mai păstrează ceva din strălucirea trecutului.
Odată cu avansurile recente din medicină, care pot prelungi viața pînă la vîrste foarte înaintate, neobișnuite pentru generațiile de dinainte, a început să se îndeplinească ceva din această viziune lucid-satirică a vieții struldbrugilor. Mi se pare că am început să trăim de ceva vreme, fără s-o știe foarte mulți, în lumea lui Swift.
Doi. În orice autor extraordinar de texte satirice zace un cinic îmblînzit. În cazul lui Swift, scriind la 57 de ani despre o bătrînețe lipsită de demnitate și plăcere, s-ar putea spune că pe moment cinicul își arată colții. Și totuși există dintotdeauna o filieră sumbră în ficțiunea de orice fel care admite că fiecare clipă din viață este prețioasă, dar contracarează cu ideea la fel de valabilă conform căreia orice moment de suferință inutilă este otrăvitor pentru viață.
Pe această filieră s-au construit de vreun secol nenumărate povești despre viața întreruptă din proprie voință la momentul oportun. Cinema-ul, care a preluat într-o oarecare măsură de la literatură această sarcină de a spune povești exemplare, le are pe ale lui. Rezumate pe scurt, o parte din ele schițează iar și iar aceeași imagine metaforică: cea a vieții care se stinge de bunăvoie și a mîinilor tremurătoare care o sufocă.
Într-un astfel de film, Mar adentro / Marea dinlăuntru (2004), regizat de Alejandro Amenábar, care e o pledoarie pentru sinuciderea asistată, protagonistul interpretat de Javier Bardem rezumă în cîteva replici toată dilema legală a acestei proceduri: „Mi-ar fi plăcut, măcar, să mor cu demnitate. Astăzi, epuizat de neglijența instituțională, sînt nevoit să o fac pe ascuns, ca un infractor. Ar trebui să știți că procesul care va rezulta în moartea mea a fost împărțit cu scrupulozitate într-o serie de mici acțiuni care nu constituie în sine o infracțiune și care au fost săvîrșite de diferite mîini prietenoase. Dacă statul încă insistă să-i pedepsească pe complicii mei, i-aș recomanda să le taie mîinile, pentru că este singurul lucru cu care au contribuit la toate acestea. Creierul operațiunii, adică conștiința, am fost doar eu”.
Să le taie mîinile – sînt sigur că sarcasticul Swift ar fi iubit această formulare.
Trei. În textul ei sfîșietor și autobiografic Une mort très douce / O moarte foarte ușoară, apărut în 1964 (și retradus anul trecut la Humanitas Fiction), Simone de Beauvoir relatează cu detalii pointiliste ultimele zile din viața mamei ei, Françoise de Beauvoir. Șubredă, operată de medici de un cancer pe care nu știe că-l are, dar presimțind totuși ceva, severa catolică Françoise îi povestește autoarei necredincioase un vis pe care l-a avut. E urmărită de ceva amenințător pe o alee și ajunge într-o fundătură, cu spatele la zid. Știe că trebuie să sară zidul, dar îi este la fel de frică de ceea ce s-ar putea găsi de cealaltă parte a lui.
M-am gîndit uneori că filmele și cărțile care descriu actul ieșit din comun al renunțării de bunăvoie la propria viață au legătură cu acest vis. Sînt povești ale unor oameni care, neștiind ce se află de cealaltă parte a zidului, escaladează totuși suprafața lui terifiantă.
Patru. În general, cînd lucrurile nu sînt simple, poveștile pe care ni le spunem sînt împărțite în categorii binare. În urma oricărui om neputincios care nu mai vrea să trăiască și e ajutat să moară rămîne un complice cu conștiința sfîșiată în două. Se pot învăța multe despre societatea în care se spun astfel de povești despre sinuciderea săvîrșită cu mîinile altuia din felul în care se aranjează aceste opoziții.
De pildă, posterul unuia dintre primele filme care tratează această problemă, noir-ul american An Act of Murder (1948), pune problema cu litere îngroșate, într-un tagline, deasupra titlului și a distribuției: compasiune sau crimă? („Mercy or Murder?”). Filmul e realizat în Statele Unite, dar povestea de la baza lui îi aparține scriitorului austriac Ernst Lothar, care publicase în 1933 în germană un roman despre dilema etică a eutanasiei.
Gîndit ca o parte a unui ciclu mai amplu de romane despre drepturile fundamentale ale omului, niciodată dus la capăt, Morile justiției (Die Mühle der Gerechtigkeit) are propriul lui dublet de idei opuse și parțial reconciliate. Soțul care-și ucide într-un accident de mașină soția secată de viață de o tumoare terminală, într-un act disperat care ar fi trebuit să fie de fapt o dublă sinucidere, află la proces că nu omorîse pe nimeni, fiindcă soția luase deja cu puțin înainte o doză letală de medicamente. Cu toate acestea, judecătorul care dă sentința de final îl declară, într-o logică etică ambiguă a lui nici-nici, nevinovat legal, dar vinovat din punct de vedere moral.
Exemplele de acest fel sînt multe. Gestul uciderii lui McMurphy, lăsat fără personalitate de șocuri electrice, cu care se încheie filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci / One Flew Over the Cuckoo’s Nest (1975) de Milos Forman, are în el ceva din provocarea subversivă a lui Ken Kessey, autorul romanului ecranizat de Forman, la adresa societății americane a anilor ’60: decît conformist, mai bine mort.
Mai spre zilele noastre, cînd legile referitoare la sinuciderea asistată încep să fie dezbătute public în unele țări europene, această atitudine sfidătoare lasă uneori locul unei opoziții ceva mai contemplative și filozofice. În recentul La Grazia / Grațierea al lui Paolo Sorrentino, de pildă, cele două poziții opuse sînt formulate de președintele italian fictiv din film astfel: să te opui unei astfel de legi înseamnă să-l torturezi pe cel care vrea să moară voluntar, pe cînd aprobarea ei presupune o complicitate la crimă. În buna tradiție a filmului de artă, La Grazia are în cele din urmă întrebări mai bune decît răspunsurile pe care le oferă. Ce se schimbă însă încet-încet cînd compari cronologic astfel de filme e termenul pe care îl punem în opoziție cu oroarea de moartea voluntară a altcuiva: de la o compasiune ipotetică, am început să ne deplasăm spre o înțelegere prin prisma legii și dincolo de lege a acestui gest definitiv.
Cinci. Unul dintre filmele clasice referitoare la subiectul eutanasiei, apărut în 1981 în regia lui John Badham, are în titlu una dintre întrebările esențiale ale dezbaterii, Whose Life Is It Anyway? – a cui e, pînă la urmă, viața mea? La Grazia, 40 de ani mai tîrziu, o transformă într-o replică, rostită de trei ori pe parcursul filmului: „Di chi sono i nostri giorni?” („Ale cui sînt zilele noastre?”).
Șase. La această întrebare, răspunsul cel mai faimos din istoria de pînă acum a cinema-ului l-a dat Jean-Luc Godard. Caracteristic pentru el, nu în filmele lui, ci în afara lor. Mai precis, pe 13 septembrie 2022, la vîrsta de 91 de ani, în casa lui din orașul elvețian Rolle, sub forma unei sinucideri asistate.
M-am tot întrebat dacă se poate întrevedea această decizie ultimă în filmele lui. Cîteva premoniții apar ocazional în filmele sale realizate la începutul anilor 2000, pe care le-am putea numi – dacă nu ar fi filme de Godard – opere de ficțiune. Personaje care se sinucid sau sînt consumate de astfel de gînduri apar în Éloge de l’amour / Elogiul iubirii (2001) și Notre musique / Muzica noastră (2004). În filmele lui de sfîrșit, aluziile la acest subiect sînt puține și îngropate în referințele și notele de subsol vizuale tipice pentru Godard.
Cu toate acestea, există un documentar apărut în 2022, See You Friday, Robinson, realizat de Mitra Farahani, al cărui pretext este un dialog pe calea e-mail-ului între Godard și legendarul regizor iranian Ebrahim Golestan, survenit în 2015. În acest film, Godard e criptic în maniera lui proprie în ceea ce spune, dar și vizibil obosit de viață într-un fel pe care l-am putea numi swiftian. După ce îi trimite lui Golestan fotografii de pe patul de spital, Godard rememorează aluziv sumbra scenă a vrăjitoarelor din Macbeth.
Apoi, într-un moment mai personal și mai periat de referințe culturale, se filmează singur, vorbind despre moartea voluntară înțelept golită de speranță (sagement désespérée). Ultimele lui cuvinte despre acest subiect sînt despre frică. Frica, după Godard, stă la căpătîiul fiecărui om aflat în agonie și mijlocește pentru muribunzi. E una dintre cele mai frumoase imagini pe care regizorul n-a apucat s-o transfere într-unul dintre filmele lui. Așa gîndește, poate, un om care simte cu corpul și cu mintea viața și moartea în același timp.
Radu Toderici este critic de film.
Foto: Mar adentro
