Ajung pe Heathrow după un zbor de trei ore și jumătate, lihnită de foame și anxioasă. Trebuia să schimb avionul, roaming-ul nu îmi mergea și era primul zbor din viața mea pe care îl făceam singură. Urmau alte 11 ore de zbor pînă la Johannesburg. Și de acolo, încă alte două ore pînă în Cape Town, unde urma să mă aștepte un băiat cu care nu petrecusem, în persoană, mai mult de două săptămîni adunate. Într-un oraș de la capătul Africii, unde nu mai fusesem niciodată și unde nu cunoșteam absolut pe nimeni. Dar nu conta. Văzusem poze pe Internet și părea extraordinar de frumos. Era Crăciun, oficial plecam „în vacanță”, dar valizele mele, peste limita permisă, mă dădeau de gol. Nu aveam nici un gînd să mă întorc.
Asta a fost acum mai bine de șapte ani. Am vreun regret că am plecat? Absolut nici unul. A fost doar lapte și miere? Absolut deloc. Îmi este dor de viața din România? Nu chiar. Simt că nu mai am nicăieri rădăcini, că nu mai există un „acasă”? Nu, dimpotrivă. N-am avut niciodată un sentiment mai puternic de acasă ca acum. Este acasă Cape Town? Nu.
Privind în retrospectivă, viața mea și locurile de unde vin și unde am locuit sînt ca o înșiruire de păpuși Matrioșka pe care le tot deschid, în căutarea mea de a ajunge la esență. Și nu cred că am ajuns încă la ultima.
M-am născut în Focșani, la mijlocul anilor ’80. Mintea îmi e plină de amintiri din copilărie. Am fost un copil care a simțit mult și atît de puternic, încît se pare că am reușit să păstrez vii foarte multe amintiri. Copilăria mi-a fost împărțită între viața la oraș, pe timpul școlii, și vacanțele petrecute la țară, la bunici. Am iubit să copilăresc la țară. Iubeam natura, pomii și țărîna de pe drum, gardurile din lemn, animalele, amorțeala de la prînz cînd era caniculă, bunicii care aveau grijă de gospodărie, copiii cu care mă jucam, fructele pe care le mîncam din copaci, grădinile din spatele caselor unde era nucul cel mare și unde mă găseam adesea singură și puteam vedea în curțile oamenilor hăt, departe, căci aveau doar un gard de sîrmă, cărțile pe care le citeam pe prispă. Totul, pentru mine, se simte ca un desen animat – un desen animat cu gust de fericire și nostalgie, ca o adiere pe care o simți pe față stînd pe un cîmp și privind în vale spre casa părintească pe care știi că nu o să o mai vizitezi niciodată.
Apoi a urmat adolescența, în micul oraș de provincie din Moldova. Așa cum se întîmplă adesea în acea perioadă, atenția ți se îndreaptă spre exterior. Existența ta începe să fie definită prin prisma oamenilor și evenimentelor din jur. Viața devenise despre haine, note, băieți, bani, anturaj, lucruri superficiale. A fost perioada cînd am fost cel mai mult deconectată de arta de a desena, un dar prețios pe care viața mi l-a dat de mică. Liceul a fost una dintre cele mai puțin fericite perioade din viața mea. Nu mă regăseam în Focșani și, în afară de amintiri și familie, nimic altceva nu mă mai lega de acest oraș.
La 19 ani am plecat în București, la capitală. După un an de pregătire, în care făcusem naveta Focșani-București o dată la două săptămîni, îmi începeam călătoria la Facultatea de Arhitectură, la „Mincu“. Simțeam că fac parte dintr-o elită. La ceremonia de deschidere ni se spusese foarte clar cît de speciali sîntem, ce privilegiu și ce șansă aveam și că o să ieșim de pe băncile facultății aproape semizei. Am ieșit în depresie și hotărîtă să nu practic niciodată ca arhitect. Au fost șase ani extrem de complecși, plini de disperare, euforie, confuzie, extaz și epuizare. Mă pierdeam pe mine din ce în ce mai mult, așa cum este firesc la acea vîrstă. În ultimii trei ani jonglam, cu puteri supraomenești, o facultate foarte solicitantă, un job full-time și ieșiri în fiecare seară. Somnul era un concept foarte străin pentru mine. În timpul licenței îmi cădea părul în rîuri.
Fix la sfîrșitul facultății m-am căsătorit. În secret. Eram tineri și nebuni. Începeam un nou drum, viața era iarăși frumoasă. Au urmat ani de formare și cunoaștere. Am început să explorez din ce în ce mai mult ce e în afara Bucureștiului și în afara României. Și, în același timp, o explorare profundă a altor lumi și minți creative. Devoram cărți și filme, iar mintea mea începea să iasă din rigorile în care credea că trebuie să stea. Atunci a fost, de fapt, momentul în care am început, ușor-ușor, să mă reîntorc la mine. Și tot atunci a apărut și dorința de evadare – la început vagă, apoi, pe măsură ce anii treceau, din ce în ce mai clară. Visam la natură, la o casă în pădure. Visam să alerg ca o nebună pe plaje necunoscute. Visam la scenarii de viață complet diferite, undeva departe.
În timp ce visam, viața reală își urma cursul. Eu abia mai ieșeam din casă, iar cînd o făceam, contactul cu societatea din București devenea din ce în ce mai apăsător. Blocuri gri, aliniate ca soldații, mașini peste tot, bulevarde sufocate, oameni grăbiți, nervoși, absenți. Nu mă mai regăseam – nici în viața personală, nici în București. Străzile pe care, cu ani în urmă, le descopeream cu euforia unei tinere de 19 ani, acum mă sufocau.
Fiecare colț de stradă avea o amintire. Parcă mă plimbam printr-un oraș fantomă. După 15 ani, Bucureștiul nu mai avea nimic să îmi ofere. Simțeam că mă afund, ca într-un mîl. Mă înecam într-o neputință închipuită de a trăi altfel. Așa că, la prima oportunitate pe care am avut-o, am ales să plec. Nu am simțit niciodată că îmi părăsesc țara și nici că mă rup de rădăcinile mele. Probabil vine din felul meu de a fi, din setea de a descoperi mereu lucruri și locuri noi, de a explora și de a trăi cît mai multe experiențe. Acum opt ani eram în București, astăzi trăiesc în Cape Town și poate, în cinci ani, o să locuiesc în Tokyo. Nu știu ce va fi și sînt deschisă la orice posibilitate.
Acum mă simt stabilă în mine însămi și mă recunosc. Am reușit să găsesc drumul de întoarcere la mine. Cred că de aceea sînt atît de legată de copilărie, aceea fiind perioada cea mai apropiată de ce simt acum. Eu, în forma mea cea mai autentică, trăind viața cu acceptare și curiozitate. De aceea am și început să îmi ilustrez amintirile din copilărie. Tot procesul este modul meu personal de a-mi reafirma și onora rădăcinile. Și nu ca o întoarcere în trecut, ci ca o formă de a înțelege mai bine cine sînt astăzi. Și nu, nu simt dor de acasă. Pentru că, în sfîrșit, acasă sînt eu.
Anca Popa este ilustratoare și trăiește în Africa de Sud.
Credit foto: desene de Anca Popa
