Ce înseamnă azi să fii un om politic mare?

Judecățile contradictorii asupra acestui ultim film al lui Ridley Scott care-i este dedicat și chiar poartă titlul de Napoleon ne-au dus cu gîndul la unul dintre marii gînditori pe care i-a putut inventa specia umană și care este Immanuel Kant. El a scris o lucrare care se cheamă Spre pacea eternă. A făcut-o însă dintr-o datorie pentru luminarea speciei umane și nu pentru că ar fi crezut că, în epoca lui sau într-un viitor previzibil, oamenii pot ajunge la o pace eternă. Nu cred că a fost un utopic, ci mai degrabă o ființă îngrijorată, un om care gîndește și care imaginează vremuri viitoare. Și acele vremuri, ale păcii eterne, vor veni pentru că altfel oamenii nu vor mai putea conviețui împreună. Vom fi în curînd prea mulți și prea diferiți pentru a ne mai permite luxul războiului. 

Pînă una-alta, filmul lui Ridley Scott este înfierat și pentru că îl zugrăvește pe Napoleon doar prin firul esențial al vieții sale, acela al iubirii pentru o femeie. Da, de fapt despre asta vorba. Asta este tot ceea ce rămîne după noi, chiar dacă ne cheamă Napoleon sau Hitler și am provocat imense războaie în care au murit milioane de oameni. Mitul marelui conducător de oști dispare în acest film. Personajul istoric nu este decît o ființă umană însetată de putere și de sînge, cel care tîrăște Franța într-o aventură împotriva întregii Europe, din care țara sa nu-și va mai reveni zeci și zeci de ani. Scott a înțeles ce este esențial, de fapt, și ce este marginal în viața lui Napoleon. Împăratul francez nu putea fi zugrăvit ca un mare lider politic pentru că nu a adus niciodată liniște, stabilitate și prosperitate națiunii pe care condus-o. Despre asta este vorba. Despre cîtă lumină sau cît întuneric aduce un conducător poporului său. Mari lideri și oameni politici au fost Ludovic al XIV-lea și Elisabeta I, adică cei care au dat epoci de mare înflorire spirituală și culturală națiunilor lor. Acelea au fost momente de grație, în care națiunile respective s-au cristalizat. 

Dar să-l lăsăm puțin pe Napoleon și să revenim la titlul rîndurilor noastre de azi. Există o întrebare la care nu s-a răspuns detaliat și corect. Întrebarea vine din zona politicii și sună cam așa: ce mai înseamnă acum, în prezent, să fii un om politic mare? Întrebarea asta este un fel de palmă peste obrazul oamenilor politici de azi care ar fi, chipurile, cu toții mici în comparație cu înaintașii lor. Prima subliniere care credem că trebuie făcută este aceea că există două tipuri de vremuri pe care le pot provoca oamenii politici. Este climatul de pace, liniște și stabilitate. Există astfel de vremuri. Și aceste vremuri nu sînt spectaculoase pentru că oamenii, corpul social, nu văd și nu apreciază asemenea vremuri. Ele sînt de regulă și timpuri ale prosperității și ale respectului față de ființa umană. Dar oamenii, în general, nu gustă asemenea vremuri. Li se par lipsite de culoare și anoste. Nimic spectaculos, nimic încărcat de adrenalină, nimic despre moarte, nimic eroic. Pentru că oamenii nu apreciază asemenea vremuri, ei nu apreciază nici politicienii pacifiști și apărători ai acestor vremuri. Oamenii nu fac statui celor care le aduc liniștea și prosperitatea. Ei fac statui celor care-i mint, care le aduc conflictul și moartea. Există ceva greșit în educația noastră ca oameni dacă gîndim, la nivel colectiv, așa. Mari criminali ai istoriei, nebuni care au ucis milioane de oameni și care nu au dat doi bani pe ființa umană sînt în continuare slăviți pentru „vitejia lor și pentru spiritul de sacrificiu”. În timp ce oameni de cultură, filosofi și mari creatori adepți ai păcii și liniștii nu beneficiază de nici o urmă de respect. Kant remarca în mod corect acest conflict dintre oamenii care gîndesc și militarii și oamenii politici. În preambulul lucrării sale Spre pacea eternă, arată: „Putem lăsa deoparte întrebarea dacă acest titlu satiric, de pe firma acelui hangiu olandez pe care era pictat un cimitir, i-ar servi pe oameni în genere sau în special pe conducătorii statelor, care nu se vor putea sătura niciodată de război, sau numai pe filosofi, care visează acel dulce vis. Autorul celor de față o condiționează de faptul că politicianul practic îi arată teoreticianului politicii dispreț pentru pedanteria sa, prin ale cărei idei deșarte nu aduce nici un prejudiciu statului...” (Immanuel Kant, Spre pacea eternă, Editura ALL, 2008, p. 61). 

Spuneam că oamenii nu iubesc politicienii pacifiști și vremurile de pace. Le plac vremurile tulburi și nedefinite. Pare paradoxal, dar le plac instabilitatea și suferința, chiar moartea adusă de climatul instabil politic. Așa cum spuneam, îi slăvesc pe așa-zișii eroi pentru vitejia lor și le fac statui. Îi pun în manualele de istorie, astfel încît istoria nu pare azi decît un lung șir de măceluri. Și poate chiar asta și este. Vorbesc despre istoria noastră de pînă azi. Dar cea viitoare? Nu vom răspunde încă la întrebarea asta. Vom încerca însă să schițăm un răspuns la una dintre întrebările puse mai sus. De ce greșesc oamenii? De ce nu apreciază mai mult liniștea și prosperitatea și tind să aprecieze mai mult conflictul și războiul? Răspunsul este simplu: pentru că așa au fost educați de-a lungul întregii istorii de pînă acum. Constantin Rădulescu-Motru ne ajută să înțelegem și mai bine: „Vechiul cult al eroilor, în care a crescut sufletul popoarelor europene, își găsise o formă frumoasă de supraviețuire în instituția suveranității. Prin suveranitate, înțelegea europeanul tot ceea ce era mai sus, și ca putere, și ca aspirație. Suveranul n-avea să dea socoteală de faptele sale nimănui, afară de Dumnezeu – cu care el, de altminteri, se împăca ușor. Indivizii care se născuseră pe tronuri regești, sau care se luptau să se suie pe asemenea tronuri, oligarhiile care dețineau frînele politice în numele celor de sînge nobil sau în numele mulțimii anonime; apoi aceia care nu dețineau vreo frînă politică, dar se știau creatori și îndrumători în domeniul artei și al științei, fiecare european, în momentele de hipertrofie a personalității, avea ca singură dorință să se știe suveran. În această dorință se suia spre lumină seva pornită din adîncile rădăcini ale gigantismului omenesc, prima manifestare a vieții conștiente. Suveranitatea înlocuia cu destulă pompă vraja zeilor de odinioară și atîtea credințe în eroii similari zeilor. Europeanul își avea în instituțiile suveranității firul de continuitate cu trecutul vieții sale sufletești: cultura lui își păstra îndrumarea dată de cultul supranaturalului de altădată... În această privință, conservatorii ca și revoluționarii erau de acord. Apărători ai suveranității absolute erau și unii, și alții. Numai că unii o apărau pe a regelui sau pe a statului, iar ceilalți pe a națiunii sau a poporului” (Constantin Rădulescu-Motru, Amurgul suveranității, în Psihologia poporului român, Editura Albatros, 1999, p. 297). 

Despre asta este vorba. Despre o educație în favoarea unei suveranități în spatele căreia se ascundeau politicienii vremurilor trecute și marile lor privilegii. Cu ochii de acum privindu-l, Napoleon nu a fost mare. Deci Scott are dreptate. Regina Elisabeta I a Angliei a fost mare. Istoria umană este un șir de întîmplări subsumate unor credințe false, adînc înrădăcinate în mintea oamenilor. Este vorba despre mii de ani de cultură a conflictului și vitejiei. Și dacă această vitejie avea sens atunci, ea nu mai este de înțeles azi. Rădulescu-Motru ne ajută să înțelegem: „În principiul suveranității supraviețuiește trecutul, cu deprinderile lui de a glorifica arbitrariul, eroismul și supranaturalul; în principiul solidarității, viitorul promite dreptul de a chema la răspundere pe fiecare pentru faptele sale, fie individ, fie popor. Suveranitatea era o doctrină negativă pentru că se baza pe constrîngeri, solidaritatea este o doctrină pozitivă pentru că ea te obligă să lucrezi în folosul tuturor” (Constantin Rădulescu-Motru, Amurgul suveranității, în Psihologia poporului român, Editura Albatros, 1999, p. 298). Înlocuirea principiului suveranității cu cel al solidarității este soluția pe care o propune Rădulescu-Motru și pentru care milităm și noi. Ar fi un schimb de paradigmă în relațiile dintre state. Zorile deja se ivesc. În acest sens, rezistența UE la actualele teste de stres poate fi un semnal pozitiv că oamenii, în relațiile internaționale, pot trece de la suveranitatea rea și conflictuală spre solidaritatea pozitivă, creatoare de prosperitate și viață. 

Deci, azi, omul politic mare este cel care aduce poporului său pacea și prosperitatea și nu cel care îl tîrăște în războaie. Om politic mare a fost John F. Kennedy care s-a zbătut pînă în ultima clipă să evite un război cu URSS care ar fi putut ușor escalada atunci spre un război nuclear. Poate nu vom ști niciodată ce mult îi datorăm acestui om, fost președinte al SUA, ucis pe străzile Americii cu un glonț în cap. Un om politic mic este Vladimir Putin, care crede că poate opri expansiunea și strălucirea Vestului, cu pușca. Și pentru asta trage cu tunurile în casele cetățenilor simpli din Ucraina. 

În încheiere dorim a insista ca pledoaria noastră pentru eroul păcii și nu pentru cel al războiului să nu fie înțeleasă greșit. Nu sîntem utopici și nici naivi. Națiunile trebuie să se apere de alte națiuni care le atacă. Numai că sistemul internațional nou (cel nou realmente și nu cel imaginat de Putin sau de alți dictatori) trebuie să permită, în baza dreptului internațional, intervenția și punerea la punct a celui care abuzează de putere și folosește războiul ca alternativă. La nivel global avem nevoie de reguli și de instituții care să le păzească. Națiunile puternice (indiferent că este vorba despre SUA, Rusia sau China) trebuie să înțeleagă că nu mai pot folosi forța în fața celor slabe, pentru a le determina conduite pe care acestea din urmă nu le doresc. Una dintre marile mize ale războiului dintre Rusia și Ucraina, aceasta este. Vremurile eroice au trecut și nu ar trebui reinventate. Cel puternic trebuie să excludă războiul de agresiune. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.