Cînd mă gîndesc la începutul pasiunii mele pentru munte, prima amintire din acei ani – în afară de nopțile și iernile din adolescență petrecute pe creste – este cum vînam revistele cu hărți și informații despre munți. Era ceva atît de important pentru mine, la fel ca mîncarea sau hainele. Cum să vrei să urci pe munți fără să știi ceva despre ei? Dincolo de lecțiile de geografie de la școală, foarte generale, ce puteai face era să-ți procuri singur reviste, hărți, cărți. În vremea aceea, să cauți cărțile și revistele despre munte însemna, de fapt, să te dai de ceasul morții, să strîngi bani, să renunți la altceva, să urmărești anunțurile, aparițiile, să ai „relații“.
Revista România pitorească, de exemplu, care avea hărți și reportaje despre munți, apărea într-o joi, o dată pe lună. Dacă nu ajungeai primul la chioșc, riscai să n-o mai găsești. Și nu era ieftină, costa 3 lei, cît o napolitană Dănuț, cea mai bună de pe piață. Trebuia să alegi: să iau revista sau napolitana? Care și ea prindea foarte bine pe munte. Luam revista, pentru că avea cele mai bune hărți, conținea articole în care erau descrise trasee și marea bucurie era că puteai să scrii redacției și ți se dădea adresa autorului – aveai cum să-l cunoști, să stai de vorbă cu el, să afli mai multe. Era un privilegiu care astăzi face diferența între o informație tehnică de pe un ecran și transmiterea pasiunii de la om la om. Și, mai ales, de la o generație la alta.
Și mai greu se găseau cărțile despre munte. Le împrumutai de la alți pasionați, ți le trimiteau cu trenul de la Baia Mare sau din altă parte a țării, veneau trase la xerox, citite și date din mînă în mînă, ajungeau să arate ca un papirus de pe vremea lui Tutankhamon!
Toți visam la ce aveau alții și noi nu aveam. Dacă reuşeam să prindem vreo revistă de specialitate apărută prin Vest, eram chiar norocoşi. Ne uitam cu invidie la echipamentele care pentru noi păreau imposibil de procurat. Îi smulgeam, însă, timpului nostru tot ce puteam ca să ne urmăm visul.
Prin anii ’55-’60 a apărut colecţia de cărţi de munte Munții Noștri, volume îmbrăcate în vinil. Cine avea colecția asta era zeu! Colecția cuprindea descrierea a 40 de masive din țară, prezenta traseele și includea hărți. Aur curat! Am făcut rost de toate volumele, m-au ajutat foarte mult. Le-am păstrat, le am și astăzi!
După anii ’60 a luat fiinţă mişcarea Asaltul Carpaţilor, cînd s-au marcat traseele pe teren, cu trei tipuri de semne și culori. Tot atunci a început reeditarea colecției Munții Noștri, cu noile trasee. Era muncă, nu glumă. Ca să faci hărțile și traseele trebuia să depui efort pe teren, să marchezi, să măsori diferențele de nivel, distanțele, să consumi timp și bani. Dar s-a făcut chiar și așa, cu mijloacele precare de atunci. Iar cunoștințele despre munți au ajutat generații întregi să adauge cîte ceva la creșterea alpinismului românesc. Am prieteni vechi, pe care îi știu de 40-50 de ani, împreună cu care am adunat ceea ce a devenit biblioteca noastră de munte – cărți și reviste de specialitate. Era un fel de întrecere, dar prietenească, pentru că ni le și împrumutam unul altuia.
Urmăream ziarul Informația Bucureştiului și, dacă prindeam un anunț de genul vînd revista cutare sau vreo carte eram fericit. Trebuia să fii primul care sună ca să le prinzi. Cînd reușeai să primești de la cineva o carte importantă, așa cum au fost Cuceritorii inutilului și Tigrii din Himalaya, nu uitai să o dai înapoi, era regulă sfîntă. Am aceste cărți, pe care mi le-a lăsat moștenire un prieten, dar care au circulat mult pînă la mine. Sînt piese de valoare în casa mea. Sper că voi reuși să fac un mic muzeu, unde le voi pune la loc de cinste. Pentru că, mărturisesc, pe mine cărțile m-au format. Ele m-au învățat să fiu un călător și un alpinist mai uman, mai profund decît aș fi putut fi fără ele. Din lecturi s-a hrănit pasiunea mea. Eram elev de școală și fugeam acasă să citesc. Dacă nu puteam să am cărțile mele, făceam conspecte din ale altora sau rezumate din reportaje și apoi, la rîndul meu, le dădeam mai departe. Și din acest motiv am vrut să realizez cărțile cu amintirile mele, ca prin ele să transmit pasiunea mai departe. Să întorc bucuria de a împărtăși visul cu ceilalți.
Norocul și avantajul acelor vremuri era că primeai informațiile doar de la oameni pasionați. Pe atunci, comunicarea o făceau doar cei cu adevărat pricepuți. Era corectă, sigură și foarte umană. Nu te putea înșela. Cel cu care povesteai te vedea, te cunoștea și-ți spunea ce îți trebuie ție, nu oricărui amator. Erau o cunoaștere și o adaptare reciproce în comunicarea de la om la om, de la alpinist la alpinist. Așa am încercat să fac și eu la rîndul meu, ajutînd cu informații și cu echipament adecvat sute, mii de iubitori de munte de-a lungul anilor. Dincolo de faptul că am fost ghid montan și am pregătit ghizi la rîndul meu, am dăruit din pasiunea mea oricui a dorit să pornească pe acest drum, în orice moment și de oriunde m-aș fi aflat.
De la firul ierbii
Astăzi, cînd scriem această carte, pentru cîteva zile m-am aflat în Columbia, în mijlocul junglei, pe rîul Mataveni. De șapte ani aici n-a mai pus nimeni piciorul în afară de băștinași. Și ce credeți? Seara, de acolo de unde mă aflam, înconjurat de păduri, ape, de la mii de kilometri distanță, vorbeam într-un apel video cu soția mea acasă și-i arătam apusul spectaculos de dincolo de ape. Îi povesteam cum a fost la pescuit peste zi și, din spatele meu, un tucan sau o maimuță făceau gălăgie ca să audă și ea.
Sînt același om care a văzut primul telefon mobil în 1996, în Santiago de Chile. Era o mulțime adunată la spatele unui camion, m-am dus să văd și eu ce-i acolo și, cînd a dat prelata la o parte, am întrebat: „Ce sînt alea?“. „Telefoane mobile“, mi-a zis colegul meu. N-am crezut că aparatul ăla din camionul de pe marginea străzii va fi viitorul omenirii. Și iată-mă astăzi, merg cu telefonul în mînă în barcă pe Orinoco și pot să văd în timp real cum ne deplasăm și cît mai avem pînă la campare. Îi transmit și Dorei unde mă aflu, ca să știe despre mine, și cum decurge drumul. E fantastic, nu? Este! Apreciez toate aceste cuceriri și inovații tehnologice. Le consider utile, de ajutor în foarte multe situații.
Dar cunoașterea trebuie să înceapă de la om. Înainte de toate, e bine să primești acea cunoaștere care să te formeze ca om de munte, să-ți hrănească pasiunea și visul. Să-ți formeze instinctul de supraviețuire. N-ai făcut nimic dacă nu te pricepi tu singur să te orientezi în natură. Începutul trebuie să-l faci construind acele abilități de care ai nevoie mai mult decît de informații tehnice. Am întîlnit oameni care nu mai știu să folosească busola sau, dacă nu au, să identifice nordul după mușchii de pe copaci. Ce faci dacă pierzi telefonul sau ți se strică ceasul smart de la mînă?
Sigur, acum poți să afli de pe ceas cîte calorii ai consumat, ce puls ai, la ce altitudine te afli. Dar poți să pierzi esențialul: semnele din jur, realitatea pe care trebuie să o percepi și să o înțelegi cu propriile simțuri. Pentru că, dacă nu ții cont de ce se întîmplă în jurul tău, poți să greșești grav. Nu o dată mi s-a întîmplat să văd cum apar mici fuioare de nori, deși era senin și nimic nu anunța ploaie, și doar din culoarea lor să-mi dau seama că vine furtuna. Iar colegii de grup spuneau că nu se poate, pe telefon arată că va fi soare! Ei bine, furtuna chiar a venit, iar noi am avut norocul să coborîm la timp de pe creste, altfel fulgerele ar fi putut să ne lovească acolo. La munte, vremea se poate schimba extrem de repede, iar tu trebuie să fii primul care simte asta, nu telefonul.
Cel mai sigur lucru pe lume, în orice situație, este să te poți baza pe tine însuți, pe instinctele și cunoștințele tale. Am citit cartea Robinson Crusoe de zeci de ori. Era singura pe care o luam cu mine, am avut-o și în expediţia pe Everest. Cine să ne învețe mai bine decît el că viața te poate arunca în neant și, dacă nu te ai pe tine capabil să te descurci, nu supraviețuiești?
Eram în Columbia, cu puțin timp în urmă, și într-o zi, după ce ne-am răcorit în apele rîului, am vrut să aprindem un foc, mai mult ca să alungăm musculițele. Am strîns crenguțe, le-am așezat și, cînd să le aprindem, nu aveam cu ce pentru că brichetele ni se udaseră. Fiecare din grup căuta prin buzunare și se văita că nu avem cu ce să dăm foc. Eram acolo opt oameni, toți cu experiență de viață, cu armata făcută, cu studii. Dar nu mai știau cum să aprindă un foc fără chibrituri sau brichete! Și atunci am luat cîteva frunzulițe uscate, am pus ochelarii mei deasupra grămăjoarei și am îndreptat lentilele spre soare. În cîteva secunde frunzele au luat foc. A fost o surpriză pentru colegii mei că eu mi-am amintit cum se face. Asta înseamnă, zic eu, școala vieții.
De aceea, revin și spun că informarea, cunoașterea trebuie să înceapă de la firul ierbii. De la cei cu experiență în primul rînd, alpiniști sau ghizi bine pregătiți. Apoi să știți că o sursă de bază sînt cabanierii. Ei știu cel mai bine locurile, pericolele, ei cunosc traseele, vă văd cum sînteți echipați, vă pot da sfaturi personalizate, ei știu ce se schimbă de dimineața pînă seara pe muntele lor, sau de la o zi la alta. Înainte să se actualizeze informațiile pe Internet, cabanierul știe ce se petrece. Pe la el trec toți, în sus și-n jos, el vede și el află primul. El acolo trăiește.
Noi dădeam telefoane și întrebam cabanierii cum e vremea, cum va fi muntele și în zilele următoare. Dacă venim, la ce să ne așteptăm? Pe care traseu e mai bine să o luăm, cu ce să ne echipăm? Cabanierii sînt muntele în sine, vorbești cu ei cum ai vorbi cu muntele și el ți-ar răspunde.
Poate chiar mai importante sînt formaţiile Salvamont din toată țara, de la care te poți informa. Nu e greu să dai un telefon la Salvamontul din zonă, înainte să pornești spre munte, și să te interesezi despre complexitatea traseului, despre vreme. Îți va fi de mare folos. Plus că, astfel, cei de acolo știu de tine, te au în vedere, pot avea o atenție sporită.
Apoi, întreabă pe oricine întîlnești pe munte, nu te jena. Oricît de experimentat ai fi, tot mai ai ceva de învățat. Mi s-a întîmplat chiar de curînd, eram în Bucegi pe o vale căreia nu știam cum îi zice. L-am întrebat pe un tînăr de 20 și ceva de ani și mi-a spus. I-am mulțumit. Sigur, am bătut munții noștri, dar nu am pretenția că nu mi-a rămas ceva neștiut. Iar dacă întrebi, pe lîngă faptul că afli ce te interesează, schimbi cîteva vorbe cu cineva, realizezi o legătură, poate îi spui și tu ceva ce-i folosește lui. Oamenii de munte trebuie să comunice între ei, pentru că mersul pe munte nu este doar despre stîncă și pădure. E despre om.
(fragment din Cartea inimilor, volum în curs de apariție la Editura Humanitas)
David Neacșu (n. 1960) este alpinist și explorator. A participat la zeci de expediții pe marii munți ai lumii: Kilimanjaro, Muntele Kenya, Ruwenzori, McKinley, Aconcagua, Huascáran, Illimani, Cotopaxi, Klucevskaia, Carstensz Pyramid, Vinson etc. În 2003 a organizat și a condus prima expediție românească pe vîrful Everest, din masivul Himalaya. A publicat Cartea înălțimilor. Povestea unei vieți de explorator (Humanitas, 2023).
