Sîntem noi vinovați pentru bolile sau poverile pe care le cărăm ori pentru faptul că nu reușim să ne vindecăm? Pe cine iertăm și pe cine dăm vina?
Context
În numărul 128 din 27 august a.c. al revistei Dilema a fost publicat articolul „Cimitirul celor vindecați interior (Fenomenul Gabor Maté)”, scris de Lorena Istrate. Articolul are o poză de impact, iar dr. Gabor Maté e tratat ca un întreg fenomen încă din titlu. Textul e încărcat emoțional: „Iar dacă, într-o zi, boala îl învinge, nu vreau să aud că nu a crezut suficient, că nu a iertat suficient, că nu s-a eliberat suficient. Nu vreau ca moartea lui să fie transformată retroactiv într-un eșec spiritual”. Toate acestea sînt ingrediente care creează reacții profund polarizante: pro sau anti-Gabor Maté. În calitatea mea de organizator al programului de formare Compassionate Inquiry în limba română, co-creat de Gabor Maté, vreau să fac cîteva precizări. Nu din dorința sau din nevoia de a apăra o persoană sau un program, ci pentru a invita la dialog și la gîndire critică, ceea ce nu e totuna cu atacul la persoană sau cu interpretări personale. L-am invitat de asemenea și pe dr. Gabor Maté să răspundă, replică pe care o veți regăsi mai jos, tradusă de mine în limba română.
Pe lîngă unele aspecte valide ridicate în articol și la care fac referire în final, întrebarea mea e: unde se termină dialogul constructiv și unde începe discreditarea unei persoane în baza unor interpretări personale? Ideea predominantă (și greșită) din articol este aceea că, prin cărțile sale, dr. Gabor Maté transmite mesajul că în spatele tuturor bolilor sînt traume, negînd aspecte de ordin genetic sau medical și pasînd astfel responsabilitatea asupra oamenilor care suferă. Și dacă cineva nu se vindecă, rezultă astfel că e vina sa, pentru că „nu a crezut suficient, că nu a iertat suficient, că nu s-a eliberat suficient”. Se pictează astfel imaginea unui șarlatan care „poartă mantia autorității”.
Răspunsul lui Gabor Maté
1. Există o expresie în maghiară: „Ceva este atît de fals, încît nici măcar contrariul nu este adevărat”. La asta mă gîndesc cînd citesc acest articol, care nu este altceva decît o distorsionare și o caricaturizare a scrierilor mele. Ce fel de argument serios ar fi cel care îmi critică munca fără a cita un singur cuvînt pe care l-am spus, fără a face referire la cercetările vaste cu care îmi susțin perspectivele? Aceasta nu este o încercare serioasă de dezbatere, ci o polemică ostilă. Ostilitatea transpiră din fiecare frază. Sursa ei o poate ști doar autoarea.
2. Nu am spus niciodată că stresul sau trauma sînt CAUZA vreunui lucru. Am spus, pe baza unor dovezi abundente, că ele reprezintă factori contributivi majori la declanșarea multor boli, ale minții și/sau ale corpului. Și, de asemenea, că abordarea lor poate favoriza vindecarea. Un adevăr evident pentru care, din nou, există numeroase dovezi.
3. Perspectiva pe care o îmbrățișez nu îmi aparține în mod original și a fost susținută de mulți alți medici și oameni de știință distinși. Iată ce spunea marele medic de origine română Soma Weiss, încă venerat la Harvard, care în 1939 li se adresa astfel absolvenților unei promoții de medicină, iar cuvintele sale au fost publicate în 1940 în Journal of the American Medical Association (JAMA): „Factorii sociali și psihici joacă un rol în fiecare boală, dar în multe afecțiuni ei reprezintă influențe dominante... factorii mentali reprezintă o forță la fel de activă în tratamentul pacienților ca și agenții chimici și fizici”.
Traume și iar traume
Ce este trauma? Gabor Maté menționează că trauma este „o ruptură sau o divizare de durată în interiorul sinelui din cauza unor evenimente dificile sau dureroase”. Nu este ceea ce ți se întîmplă, un eveniment în sine, ci ceea ce se întîmplă în interiorul tău ca urmare a acelui eveniment, cum ar fi: deconectarea de sine, de corp, limitarea capacității de a răspunde provocărilor vieții. Termenul de traumă a ajuns însă să fie hiperuzitat. De unde înainte se discuta prea puțin despre asta, acum majoritatea oamenilor vorbesc de traume și folosesc termenul chiar în contexte neadecvate. De exemplu: „M-a traumatizat acel film”.
Nu fiecare trăire intensă e o traumă. În perspectiva lui Gabor Maté, dacă ai avut o experiență intensă din care ai ieșit mai limitat și capacitatea ta de a răspunde la ce se întîmplă în jurul tău a fost afectată, atunci poți vorbi de o experiență traumatizantă. Însă dacă nu ți-a fost afectată capacitatea interioară, ai avut doar o trăire intensă. Că stresul și traumele au impact asupra bolilor fizice și psihice nu mai e o noutate. E ceva ce reiese din diverse studii, cum ar fi Studiul reacțiilor adverse din copilărie (ACE) și numeroase alte studii științifice citate de Gabor Maté în scrierile sale. Afirmația că traumele sînt cauza tuturor bolilor e o exagerare și nu îi aparține lui Gabor Maté. Chiar el menționează, în cartea sa Mitul normalității: „Boala este un rezultat al suferințelor transmise din generația în generație, al condițiilor sociale, al condiționărilor culturale, al traumelor din copilărie, al fiziologiei care suportă povara stresului și a istoriei emoționale a oamenilor, toate acestea interacționînd cu mediul fizic și psihologic”.
Cînd vorbim de aspecte care țin de suferința oamenilor, nu putem izola mintea de corp, nu putem să nu luăm în considerare factorii genetici, medicali, psihologici, de mediu, sociali și mulți alții. Gabor Maté vorbește foarte mult despre traume pentru că, în lumea în care a trăit el – cea a unui cadru medical care a activat mulți ani ca medic de familie, în îngrijire paliativă, și a lucrat cu dependenții de substanțe – nu i se ținuse nici un curs despre traume. Era învățat cum să trateze corpul fizic, dar nu și cum să vadă dincolo de simptomele cu care veneau oamenii. Cred că și de asta au prins mult cărțile lui. Oamenii se regăseau în poveștile pe care le împărtășea. Atunci cînd vorbește de vindecare, Gabor Maté face distincția dintre vindecare, ca proces interior de reîntregire (healing) și vindecare fizică (cure). În cartea sa Mitul normalității o citează pe dr. Lissa Rankin, care spune că e posibil să fii vindecat (healed), însă nu și însănătoșit din punct de vedere medical (cured). Dar și viceversa. Ar fi ideal ca cele două să aibă loc simultan, însă nu se întîmplă întotdeauna așa.
Cine e de vină?
A ne învinovăți pentru o boală, pentru dificultățile pe care le experimentăm, pentru comportamentele adictive nu ajută în nici un fel în procesul de creștere interioară, ci din contra. E ca și cum i-ai spune unui dependent că el e de vină că e dependent. Or, în felul acesta, tu nu te uiți la suferința omului și la ce se află în spatele acelui comportament. Gabor Maté atrage atenția asupra faptului că trebuie să fim atenți să evităm vina sau vinovăția: „Nici o persoană nu este boala ei și nimeni nu și-o face cu mîna lui – nu în vreun sens conștient, deliberat sau vinovat”.
Întrebarea nu este „Pe cine să dăm vina și pe cine să iertăm?”, ci cum să facem să ne reconectăm la noi înșine. Gabor Maté spune că, dacă înțelegem că nu sîntem bunuri deteriorate, ne dăm seama că nu avem pe cine ierta, de fapt. Este vorba mai mult despre creșterea post-traumatică decît despre a rămîne prinși în trecut, în ce puteam face sau nu diferit.
Fenomenul polarizării
În lumea dezvoltării personale, ne convingem unii pe alții că doar varianta noastră e cea mai bună: medicină alopată sau alternativă, diploma x sau diploma y, terapie cognitiv-comportamentală sau terapie somatică și multe astfel de dileme. Și e în regulă să fie o multitudine de opțiuni din care să alegem. Putem rezona cu o abordare sau cu alta. Însă, cu siguranță, abordarea care spune că e cheia pentru toate ușile ridică cele mai multe semne de întrebare. Pentru că nu sîntem uși, ci oameni, și pentru că oamenii sînt diferiți. Cînd vorbim despre oameni, nu îi putem privi izolat – doar minte sau doar corp. Doar factori psihologici sau doar genetici. Sîntem ființe mai complexe de atît. În procesele de terapie ne uităm la factori psihologici, dar nu înseamnă că îi negăm pe cei genetici, de mediu, sociali și așa mai departe. E important să înțelegem că nu știm totul.
În încheiere
Gabor Maté ne invită să ne uităm dincolo de povestea unui om, dincolo de un diagnostic. Ne invită la compasiune față de noi înșine, dar și față de ceilalți. Diagnosticul nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu (auto)învinovățirea. Explicațiile lui nu sînt numai ale lui. Se regăsesc în diverse alte abordări sau formări, cărți și studii, iar abordarea sa nu este una care propovăduiește un adevăr absolut. În programul de formare Compassionate Inquiry nu se formează vraci care promit vindecare miraculoasă, ci este vorba de o formare complementară, cu profund accent pe lucrul cu propria persoană. Fiecare e liber să urmărească ce îi place, ce rezonează cu el. A lua drept un adevăr absolut sau a generaliza orice spune cineva e în defavoarea noastră.
Revenind la articol, e indiscutabil faptul că orice discuție constructivă e una binevenită și, de asemenea, este necesar să ne uităm la o persoană sau la o boală din mai multe perspective pentru a nu limita provocările unui om numai la cauze emoționale. Vindecarea, în sensul de întregire/vindecare emoțională, e diferită de vindecarea fizică. Și faptul că ai o boală nu ar trebui să însemne că ești vinovat de ceva și nici că nu „te-ai vindecat suficient”. Nici idealizarea unei persoane nu este sănătoasă, indiferent că vorbim de Gabor Maté sau de altă persoană. Cu toții avem limitările noastre.
E nedrept să i se atribuie lui Gabor Maté „promisiuni de vindecare miraculoasă” sau insinuarea că dacă ești bolnav înseamnă că nu ai iertat sau nu ai vindecat destul, lucruri care nu se regăsesc în materialele lui. În final, toți murim dintr-o cauză sau alta, indiferent cît de vindecați interior sîntem. Oamenilor nu ar trebui să li se vîndă promisiuni miraculoase, căci ele nu există.
Maria-Cristina Bâra este coordonator al programului Compassionate Inquiry în limba română.
Foto: Gabor Maté
