Dreptul primei nopți, următoarea regulă de instaurat în România oligarhică a secolului XXI

Modul în care oligarhia politică românească a oprit candidatura la președinția României a unui cetățean cu drepturi depline care tocmai a fost ales parlamentar european m-a făcut să-mi amintesc o întîmplare din trecutul recent. Există momente în viața lor despre care oamenii au dorința irezistibilă să vorbească. Și atunci vorbesc. Uneori chiar descriu cu lux de amănunte diverse situații, exersîndu-și adevărate talente de povestitori. Unul dintre acești oameni este un prieten al meu pe care l-am revăzut zilele trecute. După arșița zilei, am simțit nevoia să beau o bere și l-am întîlnit acolo, la masă. Era de mai mult timp în luptă cu halba și, după socoteala mea, mi-ar fi fost imposibil să-l mai prind din urmă, oricare ar fi fost viteza cu care puteam să beau bere în acea seară. M-am bucurat să-l văd și m-am așezat la masă fericit de o companie mereu plăcută. Nu știu cum o fi în cazul altora, dar mie prezența unui om pozitiv în preajmă îmi dă o energie specială. Așa că i-am dat mîna cu un zîmbet larg, pînă la urechi. Și el a pus repede țigara în scrumieră, atunci cînd a văzut că mă îndrept spre masa lui. S-a ridicat în picioare dintr-un respect pe care numai oamenii vechi și-l mai acordă și mi-a întins mîna cu aceeași dragoste. 

Așa cum spuneam, m-am așezat la masă fericit și tocmai căutăm pachetul cu țigări atunci cînd el, fără să mai aștepte ca eu să spun ceva, începe să-mi povestească pe un ton calm. Se mai întrerupea din cînd în cînd pentru a trage cîte un fum de țigară. Avea degetele galbene, așa cum le stă bine fumătorilor înrăiți. Și mi-a povestit, cu pauzele scurte despre care vorbeam, că tocmai se întorsese de la un chef mare cu pesediști de frunte la Capitală. „Deci nu vorbim despre plevușcă, din asta provincială, acolo erau mahării care decid destinele României”, îmi spune pe un ton apăsat. Se vedea că era prima dată în viața sa cînd a ajuns la un asemenea nivel, pentru că povestea sa avea accente grave de provincialism. Adică omul meu îi văzuse pe acei oameni cu ochii telespectatorului. El credea că sînt niște zei coborîți printre oameni și nu pot fi descriși ca niște oameni care stau la o masă și mănîncă și beau. Povestea tot felul de reacții ale „zeilor” și tot felul de situații în care nu și-i putea imagina. De exemplu, exagerăm, dar omul meu nu credea că un ministru poate să meargă și la WC. Iată că mergea, a aflat și el atunci. L-am lăsat să povestească și am coborît încet în dulcea reverie pe care mi-o produceau berea și țigara pe care tocmai o aprinsesem și din care trăgeam și eu cu nesaț. Interlocutorul meu m-a văzut și mi-a atras atenția, la un moment dat, asupra unui capitol al povestirii. Mi-a zis să fiu atent pentru că are ceva să-mi spună. Am ridicat ochii și am revenit la masă. Atunci, apăsat, mi-a spus că ceea ce i-a atras atenția în mod special a fost insistența cu care acei oameni se pupau între ei. Se pupau încontinuu, pe obraji, fiecare cu fiecare, ca și cum petrecerea aceea ar fi fost un fel de ritual ciudat în care pupatul era ceva esențial. Nu am fost surprins că acei oameni se pupau cu acea insistență. Fără să știe, prietenul meu a prins esența reuniunii. Acolo se aflau oameni care se recunoșteau între ei ca aparținători ai unei caste. Ei dețin un asemenea sistem de recunoaștere reciprocă pentru că fac parte dintr-un grup. Iar grupul respectiv funcționează prin pupat ca gest de recunoaștere, dar și prin loialitate. Despre asta era vorba, prietenul meu avea dreptate. Fără să-i cunoască, fără a fi interesat de politică, îi citise: oamenii făceau parte dintr-un grup, o asociere, căreia unii proști ca noi îi spun și partid politic. De fapt, nu este vorba despre un partid politic. Grupul respectiv era unul mafiot, bazat pe respectul ierarhiei și pe loialitate fără nici un fel de crîcnire. Acolo nu existau decît cei care meritau a fi pupați. 

Aceasta este România, țara pe care o iubim și în care trăim. Din păcate, ea nu este democrația pe care am visat-o altădată, ci o oligarhie. Țara noastră este condusă pe principiul pupatului pe obraz, adică pe principiul recunoașterii și acceptării. Dacă ai devenit indezirabil, nimeni nu te mai pupă. Aceste găști dubioase alcătuiesc ceea ce unii, în mod eronat, numesc partide politice. Pentru că și liberalii funcționează acum la fel ca pesedeul. Acestea nu sînt partide politice și politica în sens propriu este ultima lor preocupare. Ei sînt ocupați nu cu binele public. Ei sînt ocupați cu puterea. Exercită și gestionează putere. Și asta se întîmplă respectînd pînă la virgulă principiile de lucru ale grupurilor de mafioți. Ideea că poți pătrunde în proximitatea lor făcînd politică reală, din convingere, este profund eronată. Pătrunzi doar dacă ai anumite însușiri de personalitate care să-ți permită accesul acolo. Prietenul meu nu știa. Ei sînt oligarhii. Au teritorii împărțite și reguli foarte clare de viață. Ei sînt stăpînii României. Pentru că țara noastră nu este condusă, este stăpînită. 

La noi, la români, nu există stat și instituții. Nu există norme și legi. Totul se bazează pe pupatul pe obraz și pe recunoaștere. Nu există cariere și vieți oneste decît acolo jos, în mediocritate. Dacă vrei să urci o treaptă te lovești de primul mafiot care dorește de la tine supunere totală și loialitate. Cel mai adesea îți dorește și nevasta sau fiica. Asta tot în semn de supunere și acceptare. Și există oameni care, așa cum se întîmplă în Revizorul, își dau nevasta și fiica fără să se mai gîndească. Nici măcar nu clipesc. Dimpotrivă, sînt fericiți că, printr-un asemenea gest de bunăvoință, ei se află la adăpost și pot trăi liniștiți. Dacă au noroc vor ajunge și ei într-un asemenea cerc în care pupatul pe obraz este semn de mare noblețe acceptată. Ceea ce descria Nikolai Gogol în Revizorul se întîmpla în Rusia anului 1836. Dar nu vom exagera dacă vom spune că este valabil și pentru România anului 2024. Orășelul descris de Gogol este România de azi. El era cuprins de corupție și funcționarii săi erau venali. În frunte cu primarul, se ocupau doar cu furatul și, atunci cînd află că va veni un revizor de la centru să-i controleze, intră în panică. Sînt capabili de orice, să ascundă orice. Primarul își oferă chiar și soția și fiica, rînd pe rînd, într-un inimaginabil cerc al degradării umane. Oamenii nu sînt oameni, ci doar niște biete ființe decăzute. România de azi nu a depășit limitele acelui mic orășel pierdut în pustietatea Rusiei, despre care vorbește Gogol. 

Principala preocupare a oligarhiei noastre de azi constă în paralizarea instituțiilor și extragerea rentelor. Totul se conduce după reguli proprii, cel mai adesea de natură cutumiară. Obiceiurile sînt totul la români. Și în spatele acestui mod de a fi se ascunde sălbăticia poleită cu minciuni. Pentru că cei care se pupă pe obraz sînt și mitomani. La televizor ne vorbesc despre modernitate și Europa, se îmbracă frumos și ne mint. Se scot bani și avantaje și din piatră seacă. Deja au împrumutat România mai mult decît ne putem imagina. Asta pentru că ei nu pot da bani la buget, iar sumele care trebuie aruncate în sistem, în jos, pînă la ultimul nevertebrat care stăpînește o comună de cîteva sute de locuitori, sînt imense. Mai mari și tot mai mari. Sistemul de extragere a rentei are multe trepte, niveluri, și este insațiabil. Cel care intră în sistem este deja un om realizat. Nu contează nivelul de studii sau vreun merit de vreo natură. Totul este să intri în rîndul celor care merită a fi pupați pe obraz. 

Am citit undeva că în Evul Mediu exista un obicei, o cutumă. Este vorba despre dreptul primei nopți. Consta în faptul că seniorul locului putea cere unei fete de pe domeniul său care urma să se mărite să petreacă prima noapte cu el. Dreptul asupra primei nopți (Jus Primae Noctis) a fost o practică foarte veche și larg răspîndită în Eurasia. A fost atestat în scrierea Epopea lui Ghilgameș, liderul cetății Uruk, capitala Babilonului. În ritualul despre care vorbim, totul se petrecea cu știința soțului. Mai tîrziu, spre finalul Evului Mediu, pentru a avea el dreptul asupra primei nopți, soțul trebuia să plătească o taxă. Taxarea a înlocuit cu timpul faptul în sine, banii fiind preferați de stăpînii perioadei. Era în mod clar o formă de manifestare a puterii și de impunere a umilinței și recunoașterii. Boierii români au uzat și ei de acest drept. Nici nu se putea altfel. 

Acum, azi, doar în mintea unora dintre noi, acest obicei poate părea umilitor și inuman și în contradicție cu lumea în care trăim. Dar nu este așa. El ar putea fi instaurat printr-un vot popular și cu ajutorul acestei penibile Curți Constituționale. Și s-ar potrivi bine lumii noastre de azi. Românul este umil prin natura sa. Acceptă totul cu seninătate, visînd că într-o zi va face parte din grupul celor pupați pe obraz. Unii dintre acești bărbați, emasculați fiind de situația lor socială de comercianți de destine, mai fac și pe grozavii. Sînt chiar mîndri că au fost aleși de oligarh să le fie slugi. Se plimbă în mașini scumpe și au haine la modă. Ai zice că sînt niște mari boieri dacă nu ai ști din ce sistem odios fac parte. 

Cred că nu mai este nevoie să spun că nu sînt un simpatizat al doamnei Șoșoacă. Numai că aici nu este vorba despre oameni, ci despre principii. Aceasta este România. O țară unde o instituție își permite să se pronunțe prin vot, invocînd argumente de ordin politic, dacă un cetățean cu drepturi depline, care îndeplinește toate condițiile cerute de lege, poate sau nu să candideze la președinția țării. Să vedem ce va urma. De fapt, cei mai mulți dintre noi știu ce va urma. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.