George Enescu și Clara Haskil: destine muzicale întretăiate

Anul 2025 marchează un moment important pentru lumea muzicii clasice internaționale: se împlinesc 130 de ani de la nașterea Clarei Haskil (1895-1960), una dintre cele mai mari pianiste ale secolului XX. Născută la București, pe 7 ianuarie 1895, într-o familie de evrei sefarzi, Clara Haskil avea să se perfecționeze la Paris, urmînd să concerteze alături de mari muzicieni ai lumii, de la dirijorul Herbert von Karajan la Dinu Lipatti, care i-a devenit și apropiat. În 1942, pianista s-a stabilit la Vevey, în Elveția, iar în prezent, într-un frumos gest de recunoaștere, unul dintre cele mai importante concursuri de muzică clasică din lume, cu o tradiţie de peste șase decenii, îi poartă numele: Concursul Internațional de Pian „Clara Haskil” – Vevey. 

Luna aceasta la București, locul nașterii sale, celebrăm viața și cariera acestei artiste, care a influențat muzica clasică internațională. În perioada 11-16 decembrie, o serie de evenimente culturale dedicate artei interpretative și memoriei Clarei Haskil – de la discuții publice și intervenții în spațiul urban pînă la proiecții de film, lecturi și momente muzicale – va avea loc în Capitală. În centrul acestor manifestări, organizate de Asociația Headsome Communication alături de o serie de parteneri, se află dorința de a readuce în conștiința publică figura unei pianiste a cărei sensibilitate a schimbat major modul în care este înțeleasă arta interpretativă.

George Enescu și Clara Haskil, două personalități marcate de geniu și de o imensă pasiune pentru muzică, s-au impus în istoria muzicii românești și universale. Cercetarea documentelor din Arhiva Muzeului Național „George Enescu“ (MNGE) dezvăluie aspecte similare din viețile lor: studiile muzicale realizate în aceleași mari centre culturale, concertele susținute împreună, dar și prietenii sau mecena comuni. Contribuția artiștilor în domeniul artei interpretative a secolului trecut este incontestabilă, iar audiția înregistrărilor pe care ni le-au lăsat ne introduce într-o lume personală, atemporală, incredibil de convingătoare.

Asemănări și pasiuni commune. Destinele celor doi s-au intersectat în mod simbolic, pianista „călcînd pe urmele maestrului“. La fel ca George Enescu, Clara Haskil a fost dotată cu o memorie muzicală fabuloasă, fiind capabilă de a învăța (în cazul ei, vioara) fără profesor. A studiat la Viena și la Conservatorul din Paris, urmînd traseul educațional al lui Enescu și cunoscînd – în linii mari – aceeași elită a lumii muzicale internaționale. Deși puține la număr, concertele susținute împreună, corespondența și mărturiile celor ce i-au cunoscut indică o legătură profesională și umană bazată pe o admirație și un respect reciproc semnificative care s-au menținut pe parcursul a peste trei decenii.

Haskil cîntă Enescu. În 1911, Clara Haskil a inclus în repertoriul unui recital de la București Pavana din Suita pentru pian op. 10 de George Enescu. Aceasta a fost una dintre puținele creații enesciene pe care le-a abordat, alături de Sonata a III-a pentru pian și vioară op. 25 și Sonata a III-a pentru pian solo, Clara nefiind în general atașată de muzica modernă. O posibilă legătură cu Suita op. 10 ar putea fi profesorul ei de pian, Alfred Cortot, care a făcut parte din juriul ce a decernat Premiul I acestei lucrări enesciene în anul 1903.

Conexiuni cu case regale și mecena comuni. Presa consemnează prezența muzicienilor pe scena Ateneului Român în 1909, în concerte diferite, cînd ambii s-au prezentat ca soliști publicului din România, sub bagheta lui Dimitrie Dinicu (Haskil la 14 ani, Enescu la 28 de ani). Ulterior, dirijorul a prezentat-o pe Clara Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) – protectoarea lui Enescu –, iar apoi acesta și soția sa, Maruca, au introdus-o pe pianistă următorilor suverani, Regina Maria și Regele Ferdinand.

Printre mecena comuni se numără cel puțin două personalități ale vieții culturale internaționale. Una dintre ele a fost Winnaretta Singer, Prințesa de Polignac, moștenitoarea afacerii Singer și o influentă gazdă de salon la Paris, care l-a susținut pe Enescu, dar a avut o relație specială și cu Clara Haskil. Neavînd mult timp o locuință proprie, Clara devenise o prezență constantă a saloanelor Prințesei (numită uneori, în corespondența sa, mătușă), care nu doar o găzduia, ci o susținea, o motiva, îi punea la dispoziție pianele sale pentru a studia sau o invita la diversele sale reședințe sau în Elveția. Mai mult, i-a oferit o rentă lunară confortabilă pe mulți ani, findu-i un sprijin financiar esențial de-a lungul vieții.

Cealaltă protectoare a sa a fost Elisabeta, Regina Belgiei. Ea însăși violonistă, elevă și bună prietenă a lui Enescu, Regina s-a numărat și printre susținătorii Clarei Haskil, pe care a cunoscut-o în casa muzicianului român, „Les Cityses” de la Bellevue (Paris). Situația este redată cu umor într-una din scrisorile pianistei – care, la momentul respectiv, nu știa cu cine stă de vorbă, purtîndu-se foarte firesc chiar și atunci cînd Elisabeta a invitat-o în automobilul ei pentru a pleca împreună de la Enescu.

Recitaluri Enescu-Haskil. Colaborarea directă dintre cei doi s-a concretizat în cîteva recitaluri și concerte susținute în Elveția și Franța, în perioada 1921-1952. La Lausanne, în 1921, a avut loc primul concert comun, exclusiv cu creații enesciene. O cronică muzicală publicată în ziarul La Tribune de Lausanne, datată 8 februarie 1921, menționează acest eveniment și relevă din plin atît calitățile creatorului, cît și pe cele ale interpreților. Următorul recital comun a avut loc la Paris, în 1929. Au cîntat împreună, interpretînd Sonata pentru pian și vioară de Marcel Mihalovici, compozitor român stabilit la Paris și bun prieten al lui Enescu.

După cîțiva ani, în Elveția – la Vevey și Geneva, în 1935 –, au avut loc două recitaluri cu lucrări de Brahms, Schumann (Sonata nr. 2) și Enescu (Sonata a III-a, op. 25). Criticii vremii au elogiat performanța lor, considerîndu-i „doi români egali prin geniu, prin simțul profund al muzicii“.

Timp de mai bine de un deceniu, carierele artistice ale celor doi nu s-au mai întretăiat. George Enescu s-a căsătorit cu Maruca în 1937, a fost prins în tumultul unei vieți pline de evenimente concertistice, motiv pentru care, poate, abia în 1948, după război, a regăsit prilejul unui nou recital cu Clara. Nu mai erau tineri, dar interpretările sonatelor de Mozart, Bach, Beethoven și Brahms au impresionat, ca de altfel și ultimul lor concert împreună, desfășurat la Strasbourg, în 1952, cînd Clara Haskil a strălucit în Concertul nr. 4 de Beethoven dirijat de George Enescu.  

Deși colaborările celor doi artiști au fost disparate, ele au rămas repere în viața muzicală internațională. Atît George Enescu, cît și Clara Haskil și-au îndeplinit destinele în sfera muzicii, ajungînd, prin talent și muncă asiduă, printre spiritele ce au lăsat nu doar un gol imens în urma lor, ci și o amprentă unică în istoria muzicii românești.

Irina Nițu este cercetător dr. la Muzeul Național „George Enescu”.