Tunsul este un subiect ofertant și prea puțin tratat în presa noastră culturală, discriminat pe nedrept și mă bucur că Andrei Manolescu deschide un fel de cutie a Pandorei, aducîndu-mi aminte de multele mele experiențe în materie. Pe vremea comunismului, tunsul pionierilor era obligatoriu. Țin minte că în ajunul începerii anului școlar stăteam și trei ore pentru a prinde un loc. Dar oricum, în acele vremuri, se stătea la absolut orice, ca și cum timpul vieții noastre era berechet, vapoare și vapoare cu viață, ce mai conta dacă pierdeam o bărcuță pentru un tuns? Mergeam la tuns singur încă dintr-a doua sau a treia. De fapt, nu țin minte ca părinții mei să mă fi dus la tuns, cum fac eu cu fii-miu la 16 ani. O altă experiență interesantă am avut-o în Danemarca, la Helsingor, unde am stat patru luni. La un moment dat am fost pus în fața acestei probleme. Am rezolvat-o fiind tuns de o colegă japoneză pricepută, doar nu era să plătesc o jumătate din modesta mea bursă de 600 de coroane.
Cea mai simpatică experiență este cea de la Geneva. Ajuns inițial la sfîrșitul lui septembrie 2001, revenit în țară la sfîrșitul lui decembrie, nu am avut nevoie să mă tund. Pe profesorii Institutului European nu-i interesa lungimea părului meu, iar la aspirator, șefului meu portughez, monsieur Mendes, a cărui franceză cu accent am priceput-o abia după trei luni (să te ții cînd se întîlnesc un portughez și un român, iar ambii vorbesc în limba franceză, care astfel este încălecată, violată de h-uri guturale, de j-uri magistrale, de u-uri finale) îi păsa și mai puțin. M-am tuns acasă, în România, doar nu era să plătesc 30 sau 40 de franci, masa mea pe trei zile. După ce m-am angajat la McDonald’s-ul de cartier din Plainpalais, mi s-a spus clar: Bre, tuns și ras să fii aici, hrănim oameni. On a une mission – nourrir les gens! „Il faut couper les cheveaux, Darie!”, mă bătea la cap și managerul Cedric, cel mai strict, căci singurul elvețian eșuat în cantină. Restul erau afgani sau senegalezi. Cu ei te înțelegeai mai ușor. Mai ales că-mi făceam veacul prin bucătărie, iar șapca neagră și ieftină nu reușea să-mi ascundă întreaga bogăție capilară (care în acele vremuri nu era grizonantă spre albire totală). Acum am văzut că tinerii și tinerele care lucrează în bucătăriile cantinelor își acoperă părul cu o băsmăluță de plastic cam cum găsești la hoteluri – să o numim pe scurt pungă de plastic dacă nu vrei să-ți uzi părul cînd faci duș sau baie. Cum în 2002 nu prea m-am întors acasă, l-am întrebat pe Mirel unde se tundea el. Mi-a recomandat cea mai ieftină frizerie din Geneva, foarte aproape de căminul meu de pe Hugo-De-Senger, pe Avenue de Carouge (ducea spre minunata comună construită de sarzi). Acolo mergea și el. „Du-te la Nino, îi spui că vii din partea mea.” Ca și cum aveam nevoie de recomandări speciale! Dar, de nevoie, m-am dus. Salonul era modest și vechi, dar cui îi păsa? Era ținut de Nino – un italian care nu își arăta totuși vîrsta, de 70 de ani, stabilit la Geneva cu multe decenii în urmă (dar asta nu-l împiedica să aibă un accent solid, cam ca al meu), pe la douăzeci de ani, probabil după sfîrșitul războiului mondial – și de Gianluigi. Nino era taciturn chiar dacă din sudul Italiei, în timp ce Gianluigi era vorbăreț, expansiv, din nord. Repet, italieni amîndoi. Dar asta nu însemna că se și înțelegeau bine. Clubul italian de pe Avenue Carouge se strîngea în frizeria lor, unde începeau dispute aprinse între cele două tabere, sudiștii versus nordiștii. Ultimii îi acuzau pe primii că sînt leneși, iar sudiștii îi călcau pe nervi pe nordiști întrebîndu-i: „Perché cazo ne-ați unit cu voi? Perché? Noi viviamo bellissimo senza di voi, bastardi etc.”. Pe mine mă enervau disputele astea, pe care le înțelegeam parțial, pentru că Nino mînuia foarfeca lui ascuțită extrem de aproape de urechile mele. Mereu m-am întrebat la frizer cam cît sînge ar curge dacă din neatenție mi-ar fi atins lobul drept sau stîng. Din fericire, pînă în momentul de față nu am aflat. Prețul unui tuns era imbatabil – 19 franci. În Geneva de atunci nu găseai ceva mai jos de 30. Frizerie de cartier, repet, mai degrabă pentru imigranți și studenți săraci, ca noi. Nu numai că lăsam o hîrtie roșie de 20 de franci, dar mai adăugam și o monedă de 2 franci. Nu exageram cu cea de 5, cu care îți puteai cumpăra trei beri la Denner sau o pîine și un litru de lapte la Migros. Tacticos, Nino izbea cu forța într-o antică mașină de marcat. Mirel, care s-a tuns de mai multe ori acolo decît mine, își aducea aminte că acolo se fumau la greu țigări Gitanes, iar damful lor îl însoțea acasă, după tuns, pentru că erau fabricate din tutun brun și emanau un miros greu. Probabil și una din explicațiile pentru care pereții și draperiile erau îngălbenite, iar cactușii din vitrină cam uscați. Nici ei nu se simțeau bine după zeci de ani de afumare intensivă. Mai bine ar fi pus în vitrină niște cîrnați. Fosta frizerie a italienilor a fost transformată într-un salon de ceai bio sau alt local postmodern chic. Am căutat pe Internet și la o mică distanță de fosta frizerie, tot în Plainpalais, apare un Barbershop fandosit (BlackBeard Barbershop), destinat îngrijirii bărbilor. Nu tunderii! Cred că dacă aveam barbă în 2002 nici măcar nu mă angajau la McDo, atît de rasiști erau. Ce s-o fi ales cu cei doi frizeri italieni nu știm, dar am vrea să credem că s-au retras undeva mai la mijloc, în Toscana, unde dezbat, la masa unei taverne, în fiecare dimineață, la un espresso tare și un pahar de apă (ambele degustate timp de două ore), cine a fost mai bună, Napoli (cu Maradona) sau A.C. Milan (cu Van Basten)?
În ultimii ani am găsit în micul meu oraș un salon de frizerie mai tradițional, deservit de frizeri și frizerițe de o anumită vîrstă, care nu încearcă experimente sofisticate asupra părului tău. Însă chiar și așa, cele douăzeci și cinci de minute în care trebuie să stau cuminte, imobil, fără ochelari, ca un manechin, sînt un chin, mă martirizează deplin. Cum naibii reușea Nino să mă tundă (bine) în zece minute, nu știu! Vecin cu frizerița mea este singurul frizer cu mult chef de vorbă. În puține cuvinte, le știe pe toate! Are păreri avizate despre orice reformă legislativă, administrativă sau fiscală. I-ar putea da sfaturi bune lui Bolojan, iar cu „Mucușor” nu discută. Este sub demnitatea lui. Cum nu merg cu taxiul, bănuiesc că el reprezintă cel mai bine arhetipul taximetristului. Din fericire, nu el este cel care mă tunde, ci o doamnă rezonabilă care, știindu-mă taciturn și morocănos, nu angajează discuții inutile cu mine, ci mă întreabă profesionist: „Ca de obicei?”, la care eu invariabil răspund afirmativ. „Da, scurt, să nu se mai vadă părul alb!”.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
Credit foto: Wikimedia Commons
