Atunci ar trebui ales un cosmonaut. Unul dintre cei care se vor întoarce după voiajul spre Lună. Ce s-a întîmplat cu Mircea Lucescu e un complex de factori tratați superficial. Vîrstă, condiție medicală, fotbaliști limitați. Nu orice selecționer stă la intersecția dintre toate aceste neplăceri. Mircea Lucescu nu ar fi trebuit să continue după diagnosticul pus la începutul anului. Deja fragilizat, un organism supus nebuniei calificării la Cupa Mondială și mai apoi amărăciunii ratării ei a intrat pe panta pe care o cunoaștem. Cazul lui e aparte. Dar e clar că un antrenor de echipă națională trăiește un infern psihic, mai ales cel al unei echipe de la care se cere mult și care obține, istoric, puțin. Spre deosebire de confrații de la cluburi, un selecționer are mult mai puține meciuri la care să se împartă o presiune uriașă. Între două partide fierbe în suc propriu, acumulînd tensiunile pe măsura informațiilor. E ca un sniper, el trebuie să livreze la punct fix, nu are luxul de a mai trage și pe lîngă. Cînd ai meciuri săptămînal, un eșec poate fi reparat, în cele mai multe cazuri. La reprezentativă, spre deloc. Înfrîngerea din startul preliminariilor mondiale, cu Bosnia, a condamnat toată campania. Un selecționer e un fel de om în afara acestei misiuni și un altul în interiorul ei. Pînă și blîndul Ienei a început să se zborșească la jurnaliști și să încurce numele jucătorilor pe care îi pregătea cînd a fost numit la lot. Concentrarea pe limba română a lui Anghel Iordănescu se schimba mult în bine între două mandate. E greu să înțelegem ce e înăuntru, dar semnele exterioare nu mint. Ai o țară pe umeri, care strivește. Și nu, nu există nimic care să te pregătească. Un selecționer e doar un om față în față cu un uragan din care speră să scape cu viață.
