Cuvinte potrivite, volumul de debut tîrziu, din 1927, al lui Tudor Arghezi, a fost întîmpinat de o bună parte a lumii literare cu entuziasm, comparîndu-l pe autor cu Eminescu. Nici contestările nu au fost puține. La scurt timp de la apariția volumului, Ion Barbu scria că această comparație este o impostură și adăuga că poetica lui Arghezi este „măruntă și manufacturieră, cu care sunetul eminescian nu are nimic de-a face”. Judecata barbiană a fost necruțătoare cu Arghezi, chiar și cînd descoperea patru poezii pe care le aprecia ca fiind „veritabile insule, de azur literar” („Niciodată toamna“, „Psalm 21“, „Inscripție pe un portret“, „Inscripție pe un pahar“), dar care erau doar „manifestațiuni ale jocului numerelor mari”. Ceva mai tîrziu, în 1932, în NU, volumul programatic iconoclast, Eugen Ionescu își exersa vocația demolatoare pe multe pagini rezervate Cuvintelor potrivite și Florilor de mucigai, nerecunoscînd în poezia argheziană „o schelă, o vigoare internă, ci numai carnea puhavă a unor cuvinte dezintegrate”. E drept că, în notele de jurnal care însoțesc încercarea neterminată de a supune poezia lui Ion Barbu aceleiași disecări nemiloase, autorul mărturisea: „în clipa în care am început să scriu studiul atît de vehement, atît de sigur în ton, atît de integral și intransigent negativ, poeziile lui Arghezi au reînceput să-mi pară neînchipuit de frumoase. Dar nu se mai putea face nimic, scrisesem jumătate din studiu... Știu bine ceea ce poate să facă zgomot”.
Treptat, contestările au rămas în umbra timpului, iar valoarea poeziei argheziene a fost aureolată de marii istorici literari. Eugen Lovinescu nota „o indiscutabilă influență asupra întregii literaturi contemporane, pe care a fecundat-o și o domină și prin drept de întîietate și prin drept de talent, în pragul unei consacrări definitive drept cea mai originală creațiune poetică de la Eminescu încoace”. G. Călinescu identifica marca identitară a creației argheziene: „(u)niversul său substanțial, sensul de explorație metafizică al viziunilor, intelectualitatea fără cadre raționale a acestei lirici, iată chestiunile adevărate”. Apoi, după o analiză nuanțată, rezultat al talentului său critic inegalabil, Călinescu încheia: „(c)a să înțelegi poezia lui Tudor Arghezi trebuie să ai vocația miturilor grozave, a viziunilor cosmice”. Ion Negoițescu nu ezita să afirme: „(a)pariția, în 1927, a culegerii de Cuvinte potrivite [...] este cel mai mare eveniment pe tărîmul lirismului românesc de la publicarea volumului de Poezii de Eminescu, în 1883. Pentru a doua oară, într-o operă temeinic articulată a literaturii noastre, versul capătă o siguranță expresivă impunătoare, datorită copleșitoarei originalități a sensibilității scriitorului”. La fel de tranșantă este concluzia lui Nicolae Manolescu, după exegeza operei argheziene: „(a)lături de Sadoveanu, Arghezi este cel mai mare scriitor român al secolului al douăzecilea”. Mihai Zamfir constată că „(p)unerea pe același plan cu Eminescu a devenit un loc comun vehiculat în mod frecvent în legătură cu Arghezi. De la apariția în 1926 a articolului semnat de Cioculescu, unde această apropiere apărea pentru prima dată scrisă negru pe alb, a trecut un secol și nimeni nu pare a se mai îndoi de verosimilul ei”.
Considerată de Mihai Zamfir o „capodoperă absolută”, poezia „Duhovnicească“ nu a scăpat totuși măcelului programatic al lui Eugen Ionescu. Îndepărtîndu-se total de contemporanii săi, care vedeau deja capodopera, tînărul pus pe zgomot, cu abilitate hermeneutică desfășurată pe multe pagini, găsește în această poezie „caracterele fundamentale ale tehnicei argheziene – discurs și retorică, și, mai presus de toate aici, facilitate”, un „caracter de simulare evidentă; de tehnică independentă de emoție (jonglînd asupra emoției) sau conducînd o emoție fără densitate... tehnică elementară... banalitate... non-autenticitate”.
În schimb, poezia e un argument cu care Eugen Lovinescu își susține ideea că „(d)ivinul se mai transformă apoi în material anecdotic, din care poetul taie, cu o rară cunoștință și a limbii și a psihologiei bisericești, scene admirabile... psihologia călugărului halucinat de viziunea Domnului este impresionantă – adevărata psihologie a misticului fixată de un mare artist”. Pentru G. Călinescu, „Duhovnicească“ este „un mediu restrîns, concret, dilatat deodată la accepția cosmică. Întristarea comună în fața decrepitudinii se preface în teroare mistică, procesul de dezagregare e adunat repede pe o durată scurtă cu înfățișarea unui sfîrșit al lumii”. Ion Negoițescu descifrează „eul liric... confruntat aici cu acel adversar numit de Arghezi eufemistic-mitologic Cine, Cineva, Cine-știe-Cine, întruchipînd angoasa pură a insului înstrăinat nu mai puțin de celălalt decît de sinele ce și-a pierdut identitatea și sensul și se pierde în nesiguranța propriei sale interogații și în imposibilitatea oricărui răspuns... totul este divin, totul indică prezența Domnului, dacă el există, după cum absența lui cască un gol înfricoșător, un abis de frig și pustiu, singurătatea pîndind omul de pretutindeni”. Lui Nicolae Manolescu i se pare blagiană imaginea paradisului în destrămare, iar „(a)pocalipsa țărănească este o lucrare a diavolului care a pus stăpînire pe sufletul celui fugit de pe cruce, incapabil să-și ducă jertfa pînă la capăt”.
Diversitatea interpretărilor acestei capodopere argheziene îi evidențiază misterul și tensiunea lirică existențială. O altă interpretare, acum, în Săptămîna Patimilor, ar fi posibilă dacă s-ar desluși în „Duhovnicească“ dialogul dintre două voci distincte, care se caută și se descoperă în bucuria euharistică. Patimile lui Iisus probează asumarea condiției omenești pînă la capăt. În Grădina Ghetsimani, Iisus s-a rugat de trei ori: „Părintele Meu, de nu-i cu putință să treacă pe-alături de Mine acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Matei 26, 42). Iisus este Cel „pribeag și ostenit”, care bate la ușă. „Mi-e limba aspră ca de cenușă. / Nu mă mai pot duce. / Mi-e sete. Deschide vecine, / Uite sînge, uite slavă, / Uite mană, uite otravă. / Am fugit de pe Cruce. / Ia-mă în brațe și ascunde-mă bine”. Cel fugit de pe Cruce, slăvit și batjocorit, își împlinește misiunea divină prin asumarea deplină a condiției omenești, în îmbrățișarea cu aproapele său, descumpănit și cutremurat de ascensiunea destrămării apocaliptice, de căutarea fără sfîrșit a celui singur. Este îmbrățișarea euharistică a salvării reciproce: prin fiecare mărturisire a lui Iisus sînt salvați și mărturisitorul, și Credința.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
