Cînd plănuiam să merg în America, cineva m-a întrebat în care zonă vreau să călătoresc. Auzind de California, a exclamat: „Păi, acolo sînt incendii!” (iar incendiile acelea mari de anul trecut nici nu fuseseră încă). Apoi am spus că vreau să merg și în Florida. Altcineva a exclamat: „Aoleu, acolo sînt uragane!”. Ajungînd la fața locului, e adevărat că am văzut și incendii, și uragane, dar numai la televizor. Mai recent, un cunoscut și-a exprimat intenția de a se duce la Erevan pentru a asista la un concert. Ai lui s-au îngrijorat. „Tu nu știi că Armenia are graniță cu Iranul?” Dar oare noi nu avem graniță cu Ucraina? Trecuseră vreo zece ani de la Revoluție cînd un inginer german căruia i s-a pus în față ideea de a face o scurtă deplasare în România, în interes de serviciu, s-a speriat de-a dreptul. A zis ceva de genul că n-ar vrea să fie împușcat. Îi rămăseseră în minte imaginile de la Revoluție, cu tancuri pe străzi și schimburi de focuri. Nemaiauzind ulterior nimic, își închipuia că situația nu s-a schimbat.
Probabil că ați înțeles deja ideea: impresia pe care o pot crea știrile, chiar dacă adevărate, nu se suprapune neapărat cu realitatea. Pentru că, în general, știrile nu vorbesc despre situația de ansamblu, despre viața normală, obișnuită, dintr-un loc sau altul. Jurnaliștii caută lucrurile grave, evenimentele spectaculoase, neobișnuite, tragice. Se spune că o știre bună nu e o știre. Există și celebra formulă conform căreia nu e o știre dacă un cîine mușcă un om, știre ar fi dacă un om ar mușca un cîine. Sînt lucruri binecunoscute, dar care merită să fie repetate. Știrea decupează doar o porțiune din realitate, nu poate cuprinde totul. Dacă e de calitate, bine aleasă, ea vorbește totuși despre ceva semnificativ, relevant și de interes pentru viața cît mai multor oameni. Îi atenționează asupra a ceva ce le poate afecta și lor viața, chiar dacă nu neapărat imediat. Asta ar fi o știre clasică, transmisă în interes public. Dar, în ultima vreme, mass-media pare tot mai departe de ideea unui serviciu în interes public. Acesta e tot mai mult înlocuit cu interesul patronilor de presă. Iar dincolo de campaniile sau partizanatul pentru o politică sau alta, pentru o ideologie sau alta, e vorba despre goana după audiență, adică despre bani și profit. Mulți încearcă să scoată profit prin exagerare și înspăimîntare sau prin deturnarea interesului public către curiozitatea de „gaura cheii”, după cum se exprima un jurnalist de modă veche. Știrile serioase sînt tot mai des amestecate cu altele, complet irelevante, dar care uimesc. Adică ceea ce înainte se numea „fapt divers”, acum intră la categoria știrilor. Numărul televiziunilor care se numesc de știri depășește cu mult cererea normală dintr-o țară ca România. Concurența dintre ele nu duce neapărat la vești mai rapide, mai interesante, mai bine selectate, mai importante, ci mai degrabă la tot felul de formule prin care se încearcă în mod artificial ținerea telespectatorului cu gura căscată în fața ecranului, chiar și atunci cînd i se pare cam ciudat ceea ce vede și aude. La asta contribuie și analiștii veșnic prezenți în studiouri, care uneori vin cu interpretări abracadabrante ale unor fapte reale. Talk-show-urile nu sînt niște dezbateri de idei, ci mai degrabă un fel de teatru sau chiar circ. Dacă cineva ar face experimentul de a nota unele păreri „avizate” lansate într-o perioadă de criză (și în ultima vreme parcă avem parte numai de asemenea perioade) și de a le revedea după ceva timp, cînd acea criză s-a liniștit, ar realiza că o mulțime de interpretări și previziuni au fost de-a dreptul aberante sau profund manipulatoare.
Se mai adaugă fenomenul declarațiilor flamboaiante sau alarmiste făcute de unii indivizi aflați chiar în posturi ce le-ar pretinde responsabilitate, care sînt scoase în evidență la știri, fără o moderare bazată pe alte informații sau pe punerea lor într-un context mai normal. Multe dintre personajele publice dau senzația că și-au pierdut busola, dar nici unii jurnaliști nu par să mai aibă discernămînt sau măcar niște șefi care să le tempereze elanul prost înțeles. Iar mulți consumatori de știri au încă reflexul (de altfel, foarte cinstit din partea lor) de a le lua în serios. În plus, există o tendință naturală de a înțelege lumea prin prisma propriilor experiențe, precum și o firească înclinație spre generalizări, în urma aflării unor cazuri particulare. De exemplu, dacă o știre spune că unui francez i s-a refuzat intrarea în SUA pentru că în telefonul lui au fost găsite niște lucruri urîte scrise despre Donald Trump (ceea ce e, în sine, un grav abuz pentru o țară considerată pînă de curînd drept simbolul libertății), un român poate face lesne conexiunea cu situația din România anilor ’80, cînd erai arestat și torturat de Securitate numai și dacă ți se descoperea un jurnal intim în care îl criticai pe Ceaușescu. Ei bine, sînt totuși niște diferențe (cel puțin deocamdată). Lumea e mare și complicată și nu întotdeauna ceea ce știm din mica noastră societate se poate aplica și altora.
E drept că situația globală din ultimul timp e tot mai imprevizibilă, dar mass-media pare întotdeauna la un nivel de alarmare peste realitate. Dacă în perioade mai liniștite era panicardă, în vremuri mai complicate devine de-a dreptul apocaliptică. La noi, multe canale de știri nu creează doar un sentiment de îngrijorare (care ar putea fi cît de cît normal), ci de-a dreptul o depresie. Grozăviile și ciudățeniile fac să se vîndă știrile, cel puțin pe termen scurt. În orice caz, întregul fenomen face ca omul să fie transportat pe nesimțite într-o lume a percepțiilor paralele cu realitatea, iar încetul cu încetul lumea i se reduce doar la ceea ce poate înțelege dintr-un ecran.
