Am pățit și eu. În primii ani de profesorat, diriginte fiind la o clasă a IX-a, am cedat insistențelor de a-i duce pe elevi într-o excursie. Ocazie cu care, în timpul unei drumeții, am pierdut pentru vreo oră-două o fată, care se desprinsese de grup fără să o observ și se rătăcise. Am căutat-o cu toții vreo două ore pînă cînd, în final, am găsit-o. Am avut noroc. Nu mai țin minte care erau regulile din acele vremuri.
Un caz recent despre care am auzit este al unei eleve care a căzut, în timpul unei excursii, din autocar, după ce a activat un buton de deschidere a ușii. Probabil, din greșeală sau din pură curiozitate. Sigur că elevii din autocar erau însoțiți de profesori, iar excursia era organizată conform reglementărilor în vigoare.Tot recent, pe marginea cazului elevilor aflați în excursie în Dubai, s-au auzit voci în spațiul public care criticau profesorii că i-au dus tocmai acolo pe elevi, eventual pentru a beneficia ei, profesorii, de gratuitatea excursiei. Neținîndu-se cont de responsabilitatea însoțirii unui grup de elevi în excursii, întotdeauna dorite mai ales de elevi și de părinți, nu atît de profesori.
Legislația actuală este destul de consistentă pentru organizarea excursiilor, iar profesorii trebuie să întocmească un dosar destul de cuprinzător. Oricît de mult urîm birocrația, din punctul de vedere al siguranței, acesta este necesar. Dar tot nu acoperă toate situațiile posibile. Cum ar fi apăsarea unui buton din autocar. Iar dacă un elev, într-un exces de teribilism, consumă noaptea o cantitate de alcool suficientă pentru a-l duce în pragul comei, asta după ce profesorii însoțitori au adormit, responsabilitatea și răspunderea le revine tot acestor profesori.
Dacă am cere onestitate deplină în discuția aceasta, ar trebui spus și altceva, mai puțin convenabil. Nu doar societatea judecă repede profesorul însoțitor, ca și cum ar avea atribuții de bodyguard, psiholog, agent de pază și detectiv în același timp. Există și profesori care, din comoditate, economie sau din vechea noastră cultură a improvizației, încearcă să „îndoaie” regulile. Lasă, merge și așa. Ce atîta strictețe? Ce, nu poate veni și un părinte? Ce mai trebuie doi profesori la un grup puțin mai mare? Numai că aici nu mai vorbim despre flexibilitate, ci despre falsificarea liniștii. Regulile nu sînt puse acolo ca să satisfacă apetitul birocratic al ministerului, ci pentru că, în lumea reală, lucrurile scapă repede de sub control.
Mai ales în excursii, unde totul pare la început frumos, relaxat, aproape festiv. Copiii sînt în afara școlii, părinții sînt încîntați că „se mai destind”, profesorii încearcă să țină și atmosfera bună, și programul, și siguranța. Dar tocmai aerul acesta de vacanță produce cea mai mare iluzie: aceea că riscul a plecat și el în concediu. De fapt, el doar își schimbă decorul. Nu mai e în curtea școlii, ci pe munte, în autocar, în hotel, pe stradă sau într-o cameră în care, după stingere, cineva are o idee proastă. Și atunci apare adevărul neplăcut: nu poți compensa lipsa unui cadru didactic spunînd că „merge și cu un părinte”. Părintele poate fi bine intenționat, atent, chiar mai responsabil decît mulți adulți din sistem. Dar nu el răspunde instituțional. Nu el este angajatul școlii. Nu el semnează, nu el intră sub incidența obligațiilor profesionale, nu el poartă, la capătul lanțului, răspunderea formală. De aceea regula cu un cadru didactic la cel mult zece elevi nu e un moft, ci o limită minimă de protecție.
Poate că aici ar trebui mutată discuția: nici în demonizarea profesorilor care însoțesc elevi, de parcă ar pleca în city-break pe banii copiilor, nici în autoindulgența unor profesori care cred că pot negocia cu norma după ureche. Între cele două stă un lucru foarte simplu: siguranța nu se improvizează. Iar cine organizează o excursie cu elevi nu organizează doar o ieșire, ci acceptă să poarte, pentru cîteva ore sau cîteva zile, o răspundere uriașă. Nu eroică. Nu spectaculoasă. Doar uriașă. Și, uneori, suficient de grea încît să te facă să înțelegi de ce un dosar gros și încă un profesor în plus sînt, totuși, un preț mic.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
