După ce a declarat că armata iraniană e „terminată”, președintele american Donald Trump a făcut apel la Marea Britanie, Franța, Japonia și Coreea de Sud – precum și la China, partenerul strategic al Iranului – să trimită nave de dragare a minelor și forțe navale pentru a redeschide Strîmtoarea Ormuz. Cînd aliații au ezitat, cererea s-a transformat într-un avertisment: NATO se va confrunta cu un viitor „foarte sumbru” dacă va refuza.
Opinia generală este că Trump se confruntă cu o problemă de credibilitate: după ce vreme de ani de zile și-a insultat aliații, el constată că aceștia nu se mobilizează atunci cînd are nevoie de ei. Acest lucru este adevărat, dar superficial, de parcă o prăbușire structurală ar putea fi cauzată de sentimente rănite. E ceva mai adînc la mijloc.
Să vedem ce spun, de fapt, refuzurile. Ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, a spus-o clar: „Acesta nu este războiul nostru; nu noi l-am început”. Franța, Spania, Italia și Japonia au răspuns în mod similar. Aceste guverne nu sînt pur și simplu ranchiunoase. Ele subliniază faptul că Trump a lansat un război fără a le consulta, un război care deja le costă scump – petrolul la peste 100 de dolari barilul, piețele de asigurări înghețate, lanțurile de aprovizionare întrerupte, forțele expuse la represalii iraniene –, și acum le cere să-și asume și riscurile militare ale conflictului.
E ca și cum Trump nu și-ar fi plătit asigurarea împotriva incendiilor și ar fi depus apoi o cerere de despăgubire pentru un incendiu pe care l-a provocat el însuși, fără să-și avertizeze vecinii. Acum, vecinii aplică propria lui logică.
Această logică reflectă critica lui Trump la adresa sistemului de alianțe postbelice. Critica clasică – familiară din partea stîngii, a realiștilor și a antiimperialiștilor – susținea că NATO și ordinea internațională liberală nu și-au respectat niciodată pe deplin promisiunile. Limbajul valorilor comune era doar un paravan pentru dominația americană.
În viziunea lui Trump, însă, SUA nu erau administratorul sistemului, ci victima acestuia. Statele mai slabe beneficiau de protecția, resursele și asumarea riscurilor militare ale Americii, oferind foarte puțin la schimb. „Ordinea bazată pe reguli” nu era un mecanism de promovare a intereselor americane. Era o escrocherie. Greșeala fatală a războaielor SUA din Irak și Afganistan nu a fost incompetența, ci altruismul: America a cheltuit sînge și resurse fără a obține nimic palpabil în schimb. Strategia lui Trump față de Venezuela reprezintă lecția învățată. Uitați de democratizare. Luați petrolul.
Acesta nu e cinism în sensul convențional. Un cinic presupune că limbajul moral maschează interesul propriu. Trump sugerează opusul: sinceritatea Americii era tocmai problema. Ordinea liberală nu era o mască, ci o iluzie care trebuie abandonată, nu gestionată. Unii comentatori au considerat asta un fel de sinceritate radicală, o recunoaștere fățișă a faptului că politica este tranzacțională și că valorile comune au fost întotdeauna o ficțiune politicoasă.
Această diagnosticare nu este în întregime greșită. Dar a spune că Trump se leapădă de ipocrizie înseamnă a identifica greșit ceea ce el a abandonat. Ipocritul urmărește, în sinea lui, interesul propriu, în timp ce afișează în public valorile comune. Trump s-a lepădat de ceva mult mai profund: de disponibilitatea de a trata partenerii în mod echitabil, deoarece cooperarea lor viitoare va fi necesară.
O astfel de reciprocitate nu este o mască pentru interesul propriu. E o strategie pe termen lung pentru a obține cooperarea unor părți de care nu se poate, pur și simplu, dispune. Ceea ce Trump a abandonat nu a fost o prefăcătorie, ci o disponibilitate. Strîmtoarea Ormuz închisă – un sistem care transforma odinioară puterea militară și economică brută în cooperare organizată între state – e imaginea acestei disponibilități abandonate.
Înțeleasă corect, construirea de alianțe este o formă de pregătire pentru situații de urgență. A fi prezent cînd miza e mică, a oferi beneficii înainte ca acestea să fie urgent necesare și a trata partenerii ca parteneri, nu ca blatiști, creează o rezervă de bunăvoință la care se poate apela în caz de criză. Această logică nu este sentimentală, e un calcul de asigurare. Plătești prime cînd nu ai nevoie de acoperire, deoarece, atunci cînd vei avea nevoie de ea, fereastra de plată s-a închis.
Cînd Marea Britanie a sugerat că ar putea desfășura nave deîndată ce pericolul imediat va fi trecut, Trump a protestat că are nevoie de ele înainte de victorie, nu după. Avea dreptate. Dar nu le-a putut avea în acel moment deoarece epuizase de mult contul din care se obțin astfel de angajamente. Cînd a izbucnit criza, a apelat instinctiv la limbajul obligațiilor alianței NATO – exact vocabularul pe care îl atacase ani de zile. Chiar și Trump înțelege, într-o anumită măsură, că o capacitatea militară brută nu poate înlocui cooperarea organizată.
Lecția pe care au învățat-o aliații este și mai importantă. Sistemul alianței a funcționat parțial pentru că a creat norme care constrîng toate părțile, inclusiv potențialii profitori. Odată ce hegemonul adoptă deschis o logică pur extractivă, le permite tuturor celorlalți să raționeze în același mod. Cînd Pistorius spune „nu noi am început-o”, el nu îl trădează pe Trump. A învățat de la el. Aliații nu au abandonat logica sprijinului reciproc, au adoptat alternativa lui Trump la aceasta.
Toate acestea fac ca tratamentul aplicat de Trump Rusiei să fie cu atît mai grăitor. În timp ce mustra Franța și Germania pentru că nu au trimis nave de război, Trump a fost întrebat despre rapoartele conform cărora președintele rus Vladimir Putin furnizează Iranului informații despre forțele americane. „Cred că s-ar putea să-i ajute puțin, da, cred că da, și probabil el crede că noi ajutăm Ucraina, nu-i așa?”, a răspuns Trump. „Ei, e ca și cum: o fac ei, o facem și noi, e destul de corect.” Rusia ajută Iranul să țintească soldații americani, iar Trump numește asta corect – un previzibil „ochi pentru ochi” – într-o logică a interesului propriu.
Aici se dezvăluie arhitectura ascunsă a viziunii lui Trump asupra lumii. Aliații sînt obligați să-și îndeplinească necondiționat obligațiile – să se prezinte, să se conformeze, să plătească –, în timp ce adversarii sînt scuzați tocmai în virtutea acelei logici pe care Trump o refuză prietenilor. Putin primește înțelegere, președintele francez Emmanuel Macron primește amenințări. Aliatul este fraierul. Adversarul, într-un sens pervers, este modelul.
Sistemul multilateral pe care Trump l-a demontat nu era o capcană întinsă de statele mai slabe pentru a jecmăni o superputere credulă. Era o infrastructură – o infrastructură care transforma capacitatea militară în acțiune coordonată, convertind partenerii potențiali în parteneri efectivi și stabilind o definiție comună a ceea ce constituie problema „noastră”.
SUA aveau această infrastructură. Acum nu o mai au, pentru că Trump a șters sistematic această definiție comună, reducînd „al nostru” la „al meu”, astfel încît fiecare guvern își calculează acum propriul interes în mod separat. Ceea ce s-a clădit în zeci de ani a fost demolat în cîteva luni. Ruinele sale se află în Strîmtoarea Ormuz.
Stephen Holmes, profesor de Drept la New York University School of Law și bursier Richard Holbrooke la Academia Americană din Berlin, este coautor (împreună cu Ivan Krastev) al cărții The Light that Failed: A Reckoning (Penguin Books, 2019).
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto Strîmtoarea Ormuz: Wikimedia Commons
