Evocam săptămîna trecută sensurile argotice mai vechi ale verbului a se bărbieri – „a spune minciuni”, „a se lăuda în mod exagerat”, „a vorbi mult şi fără substanţă” – și pe cele ale substantivului bărbier – „ins palavragiu, lăudăros, mincinos”. A bărbieri a fost înregistrat mai întîi în Dicționarul limbii române (1913) cu sensurile familiare „a trage o bătaie” și „a înșela”, ulterior și de I.-A. Candrea, în Dicționarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească (1931), cu sensurile „a înșela” și „a minți”. Apariția sensurilor figurate ale celor două cuvinte nu are o explicație simplă și evidentă. Unii se pot gîndi la o imagine stereotipă a bărbierului excesiv de vorbăreț și cu tendința de a fabula. Se poate presupune și că verbul a bărbieri ar fi preluat de la sinonimul său mai vechi, a rade, referirea la acțiuni violente și neplăcute (bătaie, înșelăciune). Într-un articol din 1937, din revista Archivum Romanicum, Iorgu Iordan imagina o explicație destul de neconvingătoare, presupunînd că la originea ideii de înșelare ar fi fost bărbieritul executat de începători, cu consecințe neplăcute pentru clienți. În Stilistica limbii române (1944), Iordan semnala și expresia a-și pune bărbi, cu sensul „a păcăli pe cineva cu vorba, înșirînd verzi și uscate”, ilustrînd-o cu exemple ca „N. și-a pus niște bărbi în conferința pe care a ținut-o!”, „grozave bărbi și-a mai pus...!” (ediția a doua, 1975, p. 324). Expresia apare mai des fără pronume reflexiv, în forma a pune bărbi („a minţi, a exagera”): „Coane Iordache, ăsta ne pune nişte bărbi mai dihai decît prietenu‑său, tenorul” (Victor Papilian, Coana Truda și Nuvele bărbierești, 1988). Într-o cronică la traducerea lui Romulus Vulpescu din Rabelais, Șerban Cioculescu observa „o încercare de adaptare a expresiei argotice: a pune bărbi pentru «a minţi»“ (Viața Românească, 1962). Sînt și alte atestări, din aceeași perioadă – „Dracu să mai ştie cînd omul e sincer şi cînd nu... Şi mie mi s-a părut că pui bărbi” (Dumitru Radu Popescu, Dirijorul, în Steaua, 1969) –, dar și ulterioare, dovedind că expresia este încă în uz: „se pun bărbi la raportări” (Agenda zilei, 2002); „nu înseamnă că mă eschivam de la răspuns sau încercam să le pun bărbi cititorilor” (filit-iasi.ro, 2014); „la «bărbierit» şi, mai ales, la «pus bărbi» sîntem meseriaşi” (Cuvântul liber, 2019). Locuțiunea a fost înregistrată de dicționarele de argou din ultimele decenii (de Nina Croitoru Bobârniche, în 1996; de Anca și George Volceanov, în 1998). Există și varianta a trage bărbi: „Te întrebi dacă nu cumva vrea să ne tragă tuturor bărbi” (Academia Caţavencu, 1991). De fapt, cuvîntul barbă are, chiar în afara expresiilor citate, înțelesul figurat de „minciună”, actualizat mai ales la plural: „Domnule, nu‑ţi permit asemenea bărbi” (Papilian 1988); „nimeni nu mai crede, după 20 de ani de minciuni (aka bărbi), în «duhul apelor»” (Ziarul de Mureș, 2010); „Bărbi, minciuni, hrana lor zilnică” (facebook, 2025). Specifică este folosirea cuvîntului în exclamații de neîncredere de tipul aș, bărbi!; „Bărbi! Vrăjeli!” (Teatrul, 1983).
Poate că la baza sensului argotic al cuvîntului barbă stă practica deghizării, folosirea de bărbi false pentru a-și ascunde identitatea. În piesa Doi coțcari (1849) a lui Costache Caragiali, hoțului descoperit i se smulge barba și toți ceilalți exclamă, în cor: „Vai!... Barbă mincinoasă!...”. Un tîlhar din nuvela „Șanta“ de N. Gane „băgă mîna într-un buzunar ascuns, scoase o barbă mincinoasă și și-o lipi pe sub fălci” (Curierul de Iași, 1875). Într-un articol memorialistic sînt evocate precauțiile pe care și le lua M. Kogălniceanu de teama unui atentat: „își punea barbă falșă și, cînd se sui într-o căruță ordinară de poștă, își încărca cu grijă pistoalele” (Evenimentul, 1902). De la barba mincinoasă la minciună e doar un pas. A pune bărbi poate fi, la origine, pur și simplu actul de ascundere sub bărbi false. Poate că bărbierul și actul de a bărbieri au fost atrase prin simplă asociere lexicală în sfera semantică a înșelătoriei.
Un ecou al afinității semantice dintre barbă și minciună s-a păstrat într-un distih folosit pentru a exprima ironic neîncrederea: „Dar pînă atunci, cînd mă uit la ştirile naţionale, nu-mi rămîne decît să constat: uite aşa o barbă-avea, uite aşa o pieptăna!” (timpul.md.2013); „Da, da, și uite-așa o barbă avea, și uite-așa o pieptăna... taxele pe viciu se duc în investiții, în infrastructură.... of course” (republica.ro, 2018). Al doilea vers al distihului e relativ instabil, în loc de a pieptăna apărînd și alte verbe: a peria, a scărpina, a mîngîia, a împleti... De multe ori, pentru a exprima reacția de neîncredere e suficient primul vers – Uite-așa o barbă avea –, însoțit de un gest descriptiv.
E interesantă și comparația cu alte limbi romanice, în care găsim sensuri familiar-argotice ale cuvintelor care desemnează barba și expresii cu oarecare asemănare cu cele din română; în franceză, exclamația „La barbe!“ exprimă plictiseala sau iritarea, iar expresia faire la barbe înseamnă „a plictisi” și „a învinge”. În italiană, exclamația de plictiseală este „Che barba!“. O influență externă asupra evoluției semantice din română nu poate fi exclusă, dar e puțin probabilă, pentru că sensurile expresiilor sînt totuși destul de diferite.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
