Ceea ce se cheamă, în tradiția noastră creștină, Săptămîna Mare începe cu rememorarea ritualică a momentului în care Iisus Hristos a intrat glorios în Ierusalim, ovaționat și adulat, și se încheie cu rememorarea ritualică a momentului în care Iisus Hristos a fost dat morții și apoi, pe drumul spre Cruce, a fost scuipat, huiduit și batjocorit de aceeași mulțime. Cum de e posibil? Ipocrită întrebare. Cum să fi fost posibil altfel? Parcă nu știm cît de schimbători sîntem, parcă nu am fi învățat de la Montaigne că în fiecare dintre noi se regăsește întreaga condiție umană, parcă nu am fi aflat din atîta istorie că de cîte ori ne strîngem în mulțime sîntem mai răi și mai nesăbuiți și mai vulnerabili la manipulare și minciună decît sîntem în singurătate. În mulțime, în gloată, decît cele bune, mai degrabă cele rele ies la iveală și se asmut.
Mă amuză istoricii care cred că e ceva contradictoriu în această istorie sacră, convinși că nu e posibil ca o mulțime să aclame azi și să batjocorească mîine aceeași persoană. Poate că mulțimea care L-a întîmpinat cu entuziasm călduros pe Hristos era alta decît mulțimea care L-a însoțit cu entuziasm sîngeros spre Cruce, zic acești istorici. La început, la primire, cei mai mulți erau ierusalemitani, iar la final, pe drumul Calvarului, erau mai amestecați pentru că, se știe, în perioada Paștelui veneau la Templu evrei din tot cuprinsul. Așadar, la începutul săptămînii Paștelui erau la Ierusalim mai puțini oameni din afara cetății, pe măsură ce Paștele se apropia veneau tot mai mulți evrei din alte ținuturi, iar cu o zi înainte de Paște, cînd Iisus a fost crucificat, trebuie că numărul celor veniți din afara capitalei depășea numărul localnicilor. Asemenea explicații sînt înduioșătoare pentru că vor să salveze o calitate pe care, în realitate, nici fiecare dintre noi și cu atît mai mult noi toți, împreună, adunați în piața publică, nu o avem: statornicia. În realitate, ceea ce ultima săptămînă a întrupării dumnezeiești ne arată este un adevăr profund despre noi înșine: oamenii sînt schimbători și, cu cît se manifestă în comunități mai mari, cu atît sînt mai volatili. E perfect omenesc și perfect normal că poporul îi huiduie pe cei pe care i-a ovaționat cu o săptămînă în urmă. Nu ne place, dar asta nu înseamnă că nu e normal.
Minunat, însă, este că Dumnezeu nu se oprește să construiască exact pe acest teren nesigur, exact cu acest material instabil. Nu uitați că Iisus Hristos i-a spus lui Petru că el e piatra pe care va sădi Biserica Lui (Matei 16, 18) și Petru s-a clătinat zdravăn, și încă de cîteva ori, cînd abia cîntau cocoșii dimineții de după Crucificare. Bună „piatră” de fondat o Biserică pe ea, ce să zic! Și totuși, Biserica Lui dăinuie de două mii de ani și nu am nici o îndoială că va rămîne trainică cît va fi lumea chiar așa, pusă pe o temelie mișcătoare.
Ceea ce este uimitor pentru mine este cum de e posibil să construiești trainic pe un teren nesigur. E imposibil, ne spun experiența și logică împreună. Și totuși, la Dumnezeu orice e cu putință, inclusiv asta. Iată, a construit o Biserică solidă și puternică cu un material uman alunecos și incert. Atît de alunecos și incert, încît chiar și oamenii care au crezut în Biserica Lui au sfîșiat cămașa Lui dintr-o bucată croită, au spart Biserica și s-au dușmănit și s-au ucis între ei, culmea, în numele Lui, al Mielului Domnului! Și totuși, Biserica Lui există, lucrează, trăiește. E un mister pe care nu încerc să-l deslușesc, așa că îl iau ca atare.
În fond, cel mai greu lucru de acceptat pentru un credincios creștin este că Duhul „suflă unde voiește, tu doar auzi glasul lui, dar nu știi nici de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3, 8). Vă dați seama ce credință este asta? Tu crezi, faci tot ce crezi, bifezi toate cele cerute de credință, poți fi cel mai sfînt om de pe lume și totuși nu poți ști încotro merge Duhul – e foarte posibil să sufle în altă direcție și din altă direcție decît acelea pe care un bun credincios le-ar anticipa. Căci nu e după cum vrea sau se așteaptă credinciosul, ci după cum vrea Dumnezeu Tatăl, de la care Duhul purcede. Mai clar, asta înseamnă că, oricît de credincios aș fi, tot nu pot să anticipez judecata și intenția Tatălui ceresc. Atunci, ce îmi rămîne de făcut?
Salvatoare pentru micile noastre minți și chinuitele noastre suflete este revărsarea iubirii divine. Dumnezeu a transformat cel mai cumplit episod din istoria lumii, acela în care oamenii au torturat și au ucis bestial pe însuși Dumnezeul iubirii, într-un prilej de bucurie prin Înviere. Marea noastră spaimă, care este moartea, e învinsă – ce alt prilej de mai mare bucurie există? În credința noastră, un singur lucru ni se oferă aici, în lumea noastră: să ne bucurăm! Să ne bucurăm de Creația în mijlocul căreia existăm, să ne bucurăm de Biserica aceasta a noastră, să ne bucurăm că, iată, ne putem bucura!
În ultimii ani, credincioșii români au sărbătorit Paștele în contexte de mare neliniște. Ca și acum. Rămîne să ne gîndim dacă altădată a fost altfel, dar nu despre istorie vreau eu să vorbesc, ci despre această irezistibilă chemare a bucuriei Învierii.
În duminica Floriilor eram la biserica din cartier. Stăteam afară, pe banca din curtea frumos amenajată a bisericii, în această neverosimil de frumoasă zi de primăvară. Lîngă mine s-a așezat o doamnă între două vîrste, tăcută, cu ochelarii de soare acoperindu-i jumătate de față. Nu participa la Liturghie. Nu se ridica la momentele în care noi toți stăteam în picioare, nu își făcea cruce, nu a rostit cu noi Crezul, nu a rostit cu noi „Tatăl nostru”. Era, evident, o femeie mai degrabă necredincioasă. Și totuși, era acolo. Venise. A stat pînă spre sfîrșitul liturghiei, apoi s-a ridicat și a plecat, fără vreun gest de mulțumire pentru Domnul. Probabil că a simțit nevoia să „se relaxeze” sau, cum se zice acum, „să se încarce de o anumită energie pozitivă”. Prezența ei mi-a adus aminte de o vorbă șugubeață a regretatului Sorin Dumitrescu: în țara asta, și ateii sînt ortodocși. Poate că da, poate că nu. Cert este că femeia aceea a simțit chemarea Domnului la bucuria Învierii ce va veni și, în felul ei, a venit. Și atît timp cît această chemare, iată, lucrează în sufletele tuturor, Biserica noastră, cu toate relele ei, cu toate greșelile ei, cu toată necredința ei, rămîne Biserica Lui și va rămîne. Să ne bucurăm de ea! Paște fericit! Dumnezeu cu noi!
