Despre jurnalista americană Jacqui Banaszynski, profesoară la școala de jurnalism a Universității din Missouri, știam că a fost mereu apropiată de seria de conferințe The Power of Storytelling, pe care Asociația Media DoR le organizează încă din 2011 (cu o pauză în anii de pandemie și imediat după). Preocupată de subiecte sociale, atentă pînă la ultimul detaliu la felul și tonul în care spune povestea, Jacqui a cîștigat premiul Pulitzer în 1988 pentru seria de articole AIDS in the Heartland, consacrată unui subiect extrem de sensibil, mai ales în acei ani: viața și moartea unui cuplu homosexual (după ce, cu doi ani înainte, fusese finalistă la același premiu). A devenit editor și profesor din dorința de a învăța alți jurnaliști și, mai ales, de a pune întrebările potrivite, care fac ca povestea să fie bine spusă și să ajungă la public.
La conferința din martie, Jacqui ne-a anunțat cu emoție că, după 40 de ani, se retrage din activitatea profesională. Și, după ce ne-a asigurat că mereu există o alegere, o ușă cu numărul 3 pe care nu o bănuiam posibilă, ne-a lăsat un ghid în șapte puncte pentru felul în care să ne scriem poveștile și pentru viață deopotrivă.
Curiozitate – atenție la cum pui întrebările și de ce. Învață să asculți cu adevărat răspunsurile. Curiozitatea este un dar făcut celui vizat de ea.
Gîndire critică – în jurnalism și nu numai, presupune a detecta minciunile, dezinformarea, falsul. Necesită muncă, gîndire și atenție.
Meșteșug (craft) – a scrie este un meșteșug, nu o artă. Dar, dacă stăpînești acest meșteșug foarte bine, poți crea adevărate opere de artă.
Creativitate – a-ți folosi meșteșugul pentru a găsi mereu o altă manieră de abordare a problemei. A-ți asuma riscuri, așa poți ajunge la soluții.
Credibilitate – a-ți respecta cuvîntul dat, atît în profesie, cît și în viața personală.
Compasiune – a te gîndi la oamenii despre care scrii și pentru care scrii. A nu lua partea cuiva, a asculta cu adevărat toate vocile implicate. Dacă nu-ți pasă, se va vedea.
Curaj – poți găsi speranță în curajul persoanelor din jur, al celor care fac să se întîmple lucruri.
Am avut privilegiul de a participa, împreună cu alți redactori și editori de la publicații importante de la noi, la un seminar în care Jacqui Banaszynski ne-a vorbit despre felul în care poți edita un text nu doar pentru claritate, dar și pentru sens, despre parametrii unei relații productive editor-reporter și arta de a modela un text puternic. Ne-am luat, cu toții, suficiente informații utile pentru a ne simți motivați în munca de editare pe care o facem, de multe ori trecută cu vederea ori considerată la îndemîna oricui. N-am putut să nu remarc atenția pe care Jacqui o acorda fiecărui interlocutor în parte, repetîndu-i numele pînă îl pronunța corect, și felul în care punea rapid întrebările potrivite, chiar și într-o discuție colocvială.
Jurnalistul și autorul canadian Chris Jones, un alt obișnuit al conferințelor, a vorbit despre faptul că nu putem controla decît ceea ce creăm, nu și cum va fi perceput acest lucru de ceilalți. E de părere că ultimii 10%, cel puțin în cazul scrierii unui text, sînt cei care fac diferența între ceva bun și ceva extraordinar. Și, legat de asta, ne-a lăsat destule întrebări la care cei care scriu să-și răspundă, înainte de a trimite un text în lume. Și un gînd care ne-a emoționat: pentru cei care ne iubesc, noi sîntem speranță.
„Sînt optimist pe termen lung și pesimist pe termen scurt”, a mărturisit scriitorul și jurnalistul american Nathan Thrall. Stabilit în Ierusalim, nu a putut participa la dialogul cu jurnalista Luiza Vasiliu decît online. Cartea sa premiată cu Pulitzer (în 2024, pentru Nonficțiune Generală), O zi din viața lui Abed Salama, îmbină, după cum declară, emoția cu partea explicativă, în vremuri în care lumea pare a se fi săturat de „povestea cu Palestina”. Crede că singura istorie pe care o înțelegem cu adevărat este cea văzută prin ochii personajului de carte, iar misiunea lui a fost, în acest caz, să creeze conexiunea cu cititorii emoționîndu-i.
S-a vorbit despre tema centrală a conferinței, speranța, în termeni activi. Este ceva ce trebuie căutat, a fost de părere jurnalistul Mikhael Simmonds, și ideal ar fi s-o facem împreună cu ceilalți, nu singuri. Doar speranța unui grup poate schimba lumea, cu condiția să fie dublată de acțiune. Iar într-o comunitate, consideră jurnalista Elena Stancu, trebuie creat spațiu pentru toate vocile. Necunoașterea poveștilor celorlalți duce la polarizarea societății și la impas. Doar poveștile construiesc poduri și schimbă lucruri, dar e nevoie de oameni care să le spună și de o societate care să învețe să le asculte.
Yowei Shaw, gazdă de podcast, preocupată de investigarea emoțiilor umane, crede că poveștile pot avea multe roluri: susținere pentru un grup, conectare cu adevărul emoțional, vindecare și schimbare de comportamente. Doar pentru că ai împărtășit ceva, nu te mai simți singur ori blocat într-o situație fără ieșire – devii ceva mai plin de speranță. Iar ce speră să facă The Power of Storytelling, așa cum atîția ani a făcut-o și Decît o revistă, este să vă ajute să vă simțiți mai puțin singuri.
Credit foto Jacqui Banaszynski: A. Docea
