În ultimele luni, România a trăit nu doar un proces electoral tensionat, ci o ruptură profundă între oameni. Familii s-au certat, prieteni s-au distanțat, iar cuvintele, departe de a mai construi poduri, au devenit arme. Am fost infuzați în ură. O ură față de semenii noștri, care ne-a dezbinat mai adînc decît orice alt conflict. Pentru că ura se insinuează în limbaj, în gesturi, în alegerile noastre de fiecare zi. Iar atunci cînd îi dăm voie să devină normă, ura devine un sistem.
Adevărata luptă politică nu se mai poartă între stînga și dreapta, între conservatori și progresiști, între „ai noștri” și „ai lor”, ci între cei care vor să distrugă prin ură și cei care mai cred că se poate construi prin dialog.
Ura ca armă politică
Ura în societate nu apare spontan, ea este cultivată. Funcționează prin polarizare: „noi” versus „ei”, „poporul” versus „elitele”, „adevărul” versus „trădătorii”. Regimurile totalitare, precum cel nazist, au cultivat ura față de „dușmanul intern”. Cele comuniste luptau cu „dușmanul extern”. În epoca modernă, dezbinarea societății a devenit o tactică de supremație politică.
Dar cum prinde ura la electorat? Oamenii nu au nevoie să urască, însă un politician toxic își dă seama că, deși nu le va rezolva problemele, le va putea anestezia administrîndu-le drogul urii. Iar cînd ura devine combustibilul discursului public, cînd adversarul politic nu mai este un partener de dialog, ci un dușman de eliminat, electoratul va uita de lipsuri, concentrat pe eliminarea acestui dușman. Dintotdeauna, discursurile politice care au folosit ura ca armă electorală au prins adepți mai ales în perioadele de criză socială, cînd, pe fond politic și economic, apare o nemulțumire, preluată și amplificată de către un lider suficient de abil încît să știe că, dacă va hrăni orice supărare cu suficient de multe cuvinte otrăvite, o va transforma în furie.
Patrick Charaudeau, lingvist francez, profesor emerit la Sorbona, cercetător la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique), explica în urmă cu mai bine de un deceniu cum funcționează această dinamică, într-o conferință susținută în 2009, la Institut des Hautes Études de l’Amérique latine (din cadrul Universității Sorbona): „Populistul are nevoie, în primul rînd, să găsească o masă mare de oameni aflați într-o puternică stare de nemulțumire. Iar pentru a accentua acea nemulțumire, va încearcă să le exploateze resentimentele”.
Însă cum va exploata aceste resentimente? Cum reușește un populist să capteze o masă suficient de mare de oameni pentru a urca în topul ierarhiei cu ajutorul urii? Există multe tactici de manipulare, explică Charaudeau. Un populist va capta voturi exploatînd emoțiile cele mai intense. Va vorbi oamenilor despre situația economică, insistînd asupra greutăților sociale, asupra condițiilor precare în care trăiesc, asupra disparității dintre bogați și săraci. Le va vorbi despre decadența morală a poporului, despre pierderea reperelor identitare (în special despre pierderea identității naționale). Își va descrie adepții ca fiind victime, reale sau potențiale. Îi va face să se simtă victime, apoi îi va face să se revolte pentru că sînt victime. Va insista asupra celor defavorizați, a celor nedreptățiți, asupra celor vulnerabili, care suferă din cauza nesiguranței zilei de mîine și a lipsei de protecție din partea autorităților.
O va face prin indicarea unei surse a răului, sursă mereu definită într-un mod vag: „Vinovatul nu trebuie să fie identificat în mod clar, astfel încît să se creeze impresia că acesta își desfășoară afacerile pe ascuns, sugerîndu-se că, de fapt, există conspirații la nivel înalt. Discursul populist trebuie să convingă oamenii că totul ar merge ca pe roate dacă aspirațiile lor de bine nu s-ar lovi de mașinațiunile acelui sistem, abstract, care blochează întreaga societate”.
Pentru a se face vizibil și a-și asigura voturile oamenilor, discursul unui asemenea lider nu va conține neapărat un program politic explicit, ci va marșa pe un set de invective la adresa „celorlalți”, cei care nu-l votează.
De la ură la furie
Odată capitalizată ura electoratului, aceasta va fi transformată în furie, or furia, potrivit lui Myriam Benraad, doctor în științe politice (autoarea cărții Géopolitique de la colère: De la globalisation heureuse au grand courroux, 2020, Le Cavalier Bleu), ocupă un loc „proeminent în viața politică contemporană”. Benraad explică ascensiunea actuală a populismului prin această stîrnire a furiei, „fundamentală pentru interpretarea atitudinilor populiste, fie ele de extremă-dreapta, fie de extremă-stînga. Apariția unui conflict sau a unor evenimente particulare poate activa furia maselor, deschizînd calea către populism”, afirmă aceasta.
De altfel, un studiu derulat între anii 2014-2016, în Spania, de către trei cercetători, doctori în științe politice, Guillem Rico, Marc Guinjoan și Eva Anduiza, a conchis că furia provocată de criza economică a provocat o respingere a tot ce însemna elită și a creat și un val de simpatie înspre ideologia populistă. „În alte părți, problemele legate de refugiați și migranți sînt cele care au oferit teren fertil și o importantă muniție ideologică mișcărilor și partidelor populiste, care au marșat pe ideea că cei de la conducere au deschis granițele, nefiind în stare, mai apoi, să facă față potopului de oameni care a năvălit în țară. În ultimii douăzeci de ani, mișcările populiste au cules încet, dar sigur, roadele strategiei lor: au triplat numărul de voturi în favoarea lor în toată Europa, fiind acum la putere în zeci de țări (printre care Ungaria, Italia, Cehia, Slovacia, Austria etc.).“
Furia, după cum spune și cercetătoarea Lou Safra, profesoară la Sciences Po, într-un articol publicat pe site-ul universității, este un instrument de manipulare politică, menit să proiecteze imaginea unei figuri dominante, hotărîte, vrednice de încredere. Nu contează dacă liderul respectiv are sau nu un plan concret, atîta timp cît pare că simte la fel de intens ca alegătorul. Furia alegătorului devine atunci o formă de loialitate pentru acel lider care îl „înțelege”.
„Exprimarea furiei nu transmite doar impulsuri de moment, ci este folosită și pentru a propaga informații asupra unor trăsături de personalitate, un element deosebit de relevant în contextul analizei comunicării politice.” Manifestarea furiei unui lider îi face pe indivizi să simtă că au pe cine conta, chiar dacă această furie este doar o perdea de fum. „Probabil că exprimarea acestei furii de către candidații populiști nu este chiar viziunea lor asupra lumii, însă este, cu siguranță, un instrument politic menit să le aducă vizibilitate și să le confere un statut de lider, cel mai capabil de a conduce poporul în vremuri de criză”, susține Lou Safra.
Cine mănîncă poporul?
„Cine mănîncă poporul să meargă la cremenal!”, spune Jupîn Dumitrache în piesa lui Caragiale. Replica are mult umor pe scena unui teatru, însă nu și în viața reală. Pentru că, în realitate, am început să ne suspectăm unii pe alții că „mîncăm poporul”, că trădăm, că cel care nu gîndește ca noi merită să meargă la „cremenal”, fără nici o discuție, fără nici o înțelegere. Trebuie eliminat.
Spre deosebire de un discurs democratic, care se constituie din premise optimiste și pacificatoare, un discurs populist instigă, mai mult sau mai puțin, la anarhie. Însă cei care se lasă prinși în plasa acestor discursuri anarhiste nu sînt anarhiști, ci oameni nemulțumiți, oameni triști, oameni cu probleme. De altfel, un propovăduitor al populismului știe prea bine că n-ar avea nici o putere și nici nu are vreun interes să-și formeze armate din anarhiști, puterea sa venind din manipularea și exploatarea nemulțumirii oamenilor. Nemulțumiri pe care, departe de a le rezolva, le va zgîndări în continuare, le va întărîta, făcînd oamenii să uite promisiunile electorale neonorate, asmuțiți fiind unii contra altora. Promisiunile populiste sînt folosite astfel nu pentru, ci contra acelui popor pe care îl glorifică în discursuri.
Însă, dacă ne plîngem că trăim într-o lume violentă, poate că întrebarea nu este „Ce ne fac alții?”, ci „Ce ne facem noi unii altora?” Discursul populist, departe de a fi doar gălăgios sau teatral, este de fapt un act lent și pervers de erodare a democrației. Pentru că democrația nu moare doar din lipsa voturilor, moare și din lipsa încrederii și empatiei între cetățeni. Iar ura, odată strecurată în discursul public, ne dezbină pînă acolo unde celălalt nu mai e un vecin, un coleg sau un concetățean, ci un inamic.
Într-o democrație autentică, opoziția nu este trădare. E necesară. E un semn că societatea are anticorpi. Democrația nu moare brusc, ci se dizolvă în ură. Democrația nu este despre cîștigători și învinși. Este despre coexistență. Despre spațiul în care putem gîndi diferit fără să ne urîm. Despre capacitatea de a vedea în celălalt un cetățean cu altă viziune, nu un dușman.
Și ar fi bine să nu uităm că acela care ne învață să urîm ne dezvață să gîndim. Iar acolo unde gîndirea e înlocuită cu ura, nu mai rămîne loc pentru democrație.
.jpg)
