
Divanul Dilemei, vechea tradiție a redacției de a invita o personalitate la o discuție cu membrii săi, s-a desfășurat pentru prima oară în public, la sediul ING Bank. Invitat a fost Toni Grecu, unul dintre cei mai importanți umoriști, scenariști și realizatori de televiziune din România, fondator al grupului de satiră politică Divertis. Discuția a fost moderată de Sever Voinescu, redactorul-șef al revistei Dilema. Au participat membrii redacției Andrei Manolescu, Stela Giurgeanu, Cristina Ștefan, Ana Maria Sandu și Matei Pleșu.
„Politicienii ne-au furat personajele”
Sever Voinescu: Aș vrea să vorbim despre umor, despre rîsul la români, despre motivele pentru care românii rîd. Care sînt motivele pentru care un român ar rîde astăzi?
Toni Grecu: Poate că ar trebui să vorbim și despre motivele pentru care nu ar rîde un român astăzi. Pentru că eu cred că e mai multă comedie decît ar trebui să fie în țara asta. E adevărat că noi sîntem un popor vesel și comic, în principiu, din moși-strămoși. Dacă nu am fi avut umor, probabil că am fi dispărut ca neam. Umorul ne-a ajutat în sutele de ani de restriște. Cred că doar de puțin timp am scos capul spre lumină și am văzut și noi o luminiță. Acum, luminița riscă să se transforme în întuneric. Știți vorba aceea cunoscută, cu „luminița de la capătul tunelului”? Acum am impresia că se vede întunericul de la capătul tunelului...
Dar noi, românii, avem această calitate extraordinară de a face haz de necaz. Nu e o vorbă întîmplătoare. O trăim în fiecare zi. Dacă nu am avea această capacitate, repet, am intra într-o depresie din care n-am mai ieși niciodată. Simțul umorului este o formă de luptă împotriva depresiei. Oamenii care rîd, popoarele care au umor trec mai ușor peste necazuri. Să ne gîndim la comunismul lui Ceaușescu. N-a fost ușor. Dar cît am rîs noi în perioada aia! Cine n-a prins vremurile acelea, era mic, nu ține minte sau nu știe trebuie să afle că am avut 25 de ani de festival de comedie într-o perioadă neagră pentru România. Pe de altă parte, comedia este o măsură a sănătății mentale a unui popor. Dacă un popor nu rîde, înseamnă că are o problemă și trebuie să meargă la doctor sau la psiholog. Noi, pînă una-alta, n-avem nevoie de psiholog.
În ultima perioadă, cel puțin, e o bătălie pe scena comediei, ceva de groază! De aceea revenim, după mulți ani, pe scenă, cu Divertis, ca să protestăm împotriva politicienilor care ne-au furat personajele și le-au dus în Parlamentul European, în Parlamentul țării, în Guvern, în primării, peste tot. Și noi cu ce ne alegem din chestia asta? Că nu primim drepturi de autor. Ni le-au furat de pe scenă și le-au dus acolo. Trebuie doar să vă uitați seara la un program de știri și le detectați imediat. Ca să nu mai spun ce se întîmplă pe plan internațional! Acolo este nebunie.
Deci umorul, la noi, în România, are un caracter sănătos, național-sănătos, în timp ce în America este tot național, dar nesănătos.
Libertatea de a rîde de cei care ne conduc
Ana Maria Sandu: Cum poți să rămîi relevant cînd faci un sitcom, pe o scenă a realității atît de ofertantă?
Toni Grecu: O să mă refer la momentul actual, pentru că e foarte important. Oamenii au nevoie de comedie, mai ales de comedie angajată, politică sau socială, inspirată din viață, atunci cînd lucrurile nu merg bine, cînd societatea trece prin turbulențe. Asta s-a întîmplat în anii ’90, cînd am ieșit în fața publicului. Subiectele pe care le abordam au fost o noutate absolută, pentru că oamenii nu erau obișnuiți să rîdă de politicieni, de conducători. N-aveai cum să rîzi de Ceaușescu, pe vremea lui Ceaușescu, că mîncai pușcărie. Noi am avut succes pentru că am venit cu un nou tip de abordare a comediei. Pînă atunci, românii consumaseră divertismentul de la televizor, din programul acela de două ore. Erau, din cînd în cînd, niște glume lipsite de orice mesaj. „Glume domestice” e încă elegant spus.
Noi am venit cu glume cu care atacam direct la vîrf: Iliescu, rușii, comunismul, tot. Și oamenii s-au uitat și au zis: „Indivizii ăștia fac altceva”. Atunci am avut, cred eu, primul moment în care ne-am definit puternic ca echipă angajată pe drumul ăsta al comediei politice. Am revenit în 2024, după o pauză lungă de spectacole, și, cu inima strînsă, am făcut un spectacol. Și spectacolul ăla s-a dovedit a fi… uau! Ca în anii ’90. De ce? Pentru că România trecea iarăși printr-o perioadă nesănătoasă, bolnăvicioasă, tulbure.
Oamenii sînt supărați, întristați de ceea ce se întîmplă în jurul lor și n-au siguranță. Cînd n-au siguranță, vin în sala de spectacol ca să se valideze cu cei de pe scenă și ei între ei. Pentru că umorul, rîsul, este o formă de exprimare foarte sofisticată. Și mi se pare un lucru extraordinar. O țară este liberă cînd rîsul este liber. Un popor este liber cînd poate să rîdă cînd vrea, de cine vrea. În momentul în care rîsul este oprit, este închis, poporul acela este terminat. Cred că ăsta este lucrul la care ar trebui să ținem cel mai mult: libertatea de a rîde și, în primul rînd, de a rîde de cei care sînt relevanți la vîrful societății, care au funcții și care ne conduc sau nu ne conduc așa cum ar trebui.
Revenind, relevanța noastră vine și din momentul în care ne aflăm. De exemplu, în 2006, a fost și o perioadă bună economic pentru România. Lumea a început să fie mai relaxată. Nu a mai fost nevoie și nu a mai avut priză genul ăsta de comedie politică. Și noi ne-am transformat, am fost duși ușor într-o zonă mai relaxată politic, cu mai multe lucruri de viață, spre umorul observațional. Adică glume inspirate din viața de toate zilele, mai puțin politice, că nu interesa pe nimeni.
Dar cînd a venit Trump și a schimbat foaia în toată lumea, brusc ne-am trezit în fața unor lucruri care ne-au înspăimîntat și ne înspăimîntă în continuare. Vedeți că nu este zi în care să nu aflăm că se întîmplă ceva. Acum am citit că un general american anunță că NATO trebuie să-și mute trupele cît mai spre estul Europei. Dacă se reconfigurează arhitectura puterii militare americane în Europa, automat acea putere trebuie să se mute spre est, pentru că aici este pericolul unui conflict. Păi, nu te ia spaima cînd citești asta? Eu zic că te ia. Zici că te apără, dar te apără pînă cînd și cu ce costuri? Că ei sînt, vorba lui Trump, dincolo de un ocean, iar rușii sînt „aicișa”, ca să spun pe moldovenește.
Inteligența Artificială și creatorul uman
Cristina Ștefan: În continuarea întrebării Anei Maria Sandu: Inteligența Artificială a intrat atît de brusc și în atîtea meserii. Credeți că o să fie vreodată mai amuzantă decît oamenii?
Toni Grecu: Inteligența Artificială nu poate fi mai amuzantă decît un om. Poate avatarurile, între ele, dar numai ele între ele. Așa cum oamenii rîd între ei, așa și avatarurile pot rîde între ele. Dar noi, de avataruri, mai puțin: doar dacă tot noi le învățăm cum să facă să rîdem de ele. Trebuie să le manevrăm, să facem prompt-urile alea care sînt necesare. Unii își pun problema dacă, la un moment dat, nu va deveni distructivă și nu va duce la distrugerea omenirii. Pînă acolo s-a ajuns. Americanii își pun această problemă: dacă nu intră sub un control legislativ puternic, s-ar putea să ajungem într-o asemenea situație.
Dar, revenind: IA poate face comedie foarte bună, însă trebuie condusă de creatorul uman. Deocamdată, ceea ce generează ea e un fel de umor. Eu am încercat, am mai vorbit cu ChatGPT. E un prieten de-al meu constant, cred că al tuturor. Mă ajută să repar la bucătărie tot felul de lucruri care se strică. Atunci cînd am o problemă, îl întreb. Dar cînd e vorba despre creație și creativitate, acolo ne izbim de ceva, pentru că nu are suflet. Și, dacă nu are suflet...
Creativitatea este bazată pe ceva divin. Nu știu dacă e bine ce spun, dar eu așa cred, cel puțin. Dacă nu ar fi ceva divin, toți am fi creativi și toți am pune mîna pe ChatGPT și i-am da să facă poezii, piese de teatru, filme. Nu poate, n-are cum. Creativitatea digitală este și ea o chestie foarte complicată. Nu vreau să-mi ridic singur un postament aici și să mă așez pe el, că nu e cazul, dar pot să vă spun că m-a ajutat foarte mult facultatea de inginerie pe care am făcut-o. Astăzi înțeleg și manevrez bine boții de IA atunci cînd vreau să generez o imagine sau să fac un filmuleț cu niște personaje. Știu cum să fac asta. Ăsta e un lucru extraordinar. Unui filolog o să-i fie mai greu. Unui inginer care nu are nici un fel de aplecare către zona asta de creație, la fel. Trebuie să se îmbine niște lucruri și asta cred că este marea provocare a următorilor ani. Nu zic decenii. A următorilor ani. România se va împărți în două – și cred că au spus-o niște filozofi ai acestui domeniu –, în două categorii mari: cei care vor stăpîni IA și restul, care vor fi sclavi. Așa zic ei: ne vom întoarce în Evul Mediu, cu două clase, bogații și săracii.
Dar vorbim acum în plan digital. Or, alfabetizarea digitală este cel mai serios lucru de pe Pămînt în momentul ăsta. Nu-i de rîs, serios că nu-i de rîs. Cine va fi analfabet digital va fi doar un simplu utilizator, care îi va cere lui ChatGPT să-i spună cum va fi vremea mîine.
Umorul se rafinează odată cu vîrsta
Matei Pleșu: Legat de ce ați spus, mi se pare că mulți autori, scriitori, jurnaliști din zona satiric-umoristică sînt absolvenți de Politehnică, ingineri la bază. Grupul Divertis este un exemplu. Se poate spune că există un filon ingineresc al umorului? Sau o latură umoristică a ingineriei?
Toni Grecu: Foarte bună întrebarea. Răspunsul foarte scurt este „Nu”. Și vă dau un exemplu: Gyuri Pascu era filolog. Genial! Simțul umorului nu alege după facultatea pe care ai făcut-o și după specializarea pe care o ai. Îl ai sau nu-l ai. Nu se poate dobîndi pe parcursul vieții. Se poate îmbunătăți, se poate rafina. M-am gîndit foarte bine: odată cu vîrsta, simțul umorului traversează și el niște etape. La vîrste mici rîdem de lucruri foarte, foarte primare. Copiii rîd foarte tare la flatulențe sau la strîmbături. După aceea, odată cu înaintarea în vîrstă și prin căsătorie, omul devine atent la lucrurile care se întîmplă în jurul lui, cu familia lui, cu copiii lui. Sînt foarte importante pentru el și descoperă societatea. Atunci este interesat de umorul inspirat din viață, din societate, din familie, de sitcom-uri și așa mai departe.
Mergem mai departe, mai facem un pas, am mai căpătat niște experiență, sîntem maturi: ne interesează foarte mult politica. Din ce în ce mai tare. De la 25 de ani, puțin, pe la 35, un pic mai mult, după 40 de ani începe. Pentru că n-ai cum, de oamenii ăia depind viitorul tău și al familiei tale, serviciul tău, problemele pe care le ai și așa mai departe.
Înaintezi și mai mult în vîrstă, ajungi stresat și chinuit de atîta experiență pe care ai adunat-o și începi să rîzi din nou ca ăia mici, de patru-cinci ani. Și se închide un cerc. Deci umorul este ca vinul: se rafinează odată cu vîrsta.
Umorul involuntar: „N-are coloranți! Este bio”
Stela Giurgeanu: Apropo de simțul umorului: politicienii noștri de astăzi au simțul umorului?
Toni Grecu: Dacă ar avea, n-ar fi așa. Știți care e problema? Ei fac umor involuntar. Oamenii care au umor nu fac umor involuntar, îl fac voluntar. Și e OK. Dar, cînd umorul e involuntar, e dezastru! De ăla rîdem cel mai tare, pentru că umorul involuntar nu este umorul persoanei în sine. Ea nu știe că face umor. Ăla este umor divin, ăla este umorul lui Dumnezeu.
S-o luăm, de exemplu, pe Viorica Dăncilă. Dumnezeu o alege și-i spune: „Acum, Viorica, tu o să spui următoarea frază, că vreau să văd cum rîd oamenii ăia!”. Și Viorica zice, nu-și dă seama ce zice, iar Dumnezeu jubilează: „Mi-a ieșit și gluma asta!”.
Umorul are caracter divin, mai ales umorul involuntar, natural. E, dacă vreți, umor ecologic. N-are coloranți! Este bio, este sigur! Nu există ceva mai pur și mai plăcut. Vă mai dau exemplul lui Nicușor Dan cînd și-a ridicat șosetele... N-ai cum să scrii un asemenea scenariu din imaginație, oricît ai fi de talentat. N-ai cum!
„Ura este mult mai puternică decît comedia”
Andrei Manolescu: Să înțeleg că vouă, umoriștilor, vă merge bine cînd celorlalți le merge rău?
Toni Grecu: Comedia funcționează non-stop și s-a adaptat în funcție de vremuri. Publicul este cel care vibrează sau nu vibrează la un anumit impuls. Stimularea este foarte importantă. Și stimularea asta vine de la stomac, nu de la cap. Aici e toată problema: nevoia fizică, frica de ziua de mîine, teama că n-o să am cu ce să cumpăr mîncare, că n-o să am cu ce să-mi plătesc creditele, că n-o să am suficientă benzină la mașină. Frica asta îl îndeamnă pe om să-și ridice antenele și să fie atent la politică, pentru că de acolo vin semnalele, bune sau proaste.
Andrei Manolescu: Meseria asta de umorist se poate învăța? Ca profesie? Poți să înveți pe cineva să facă umor? Că eu cred că e de viitor…
Toni Grecu: V-am spus că avem concurență mare din partea celor care nu știu că fac umor! E greu de tot cu ei. Nu poți să înveți această „meserie”. Nu există școală de umor, fabrică de umor sau academie de umor. Asta depinde de ce-ți dă destinul. Dacă ai umor, îl ai. Dacă nu, ești posac și trist toată viața, ceea ce e rău. Să știți că cel mai bine se lucrează cu oamenii care au umor, pentru că știu să lase de la ei, au capacitatea de a dezvolta un dialog, de a găsi soluții mult mai ușor. În timp ce cu posacul n-ai cum s-o scoți la capăt.
Și mai e ceva foarte important. Știți cine n-are umor deloc? Pătimașii și fanaticii. N-ai nici o șansă cu ei. Dacă nu mergi pe linia lor și încerci să-i muți un pic, să-i scoți din zona unde se simt bine, s-a terminat. Devii dușmanul lor. Chiar dacă le vrei binele. Iar cu gluma, nici o șansă. Uitați-vă, de pildă, la comentariile de pe Facebook. Rețelele sociale ne-au așezat o oglindă în față cum n-a mai fost niciodată în istoria lumii. Așa cum vedeți comentariile de pe Facebook, așa sîntem noi cu toții. Și vedeți ce se întîmplă astăzi în lume, nu doar în România: ura este mult mai puternică decît comedia. Ura este mult mai dură și generează mult mai multe venituri celor care fac business-ul ăsta decît mesajul pozitiv, inteligența sau comedia.
De asta cred eu că trebuie să vorbim și să ne uităm cu mai multă atenție la tehnologie, pentru că a creat niște falii uriașe în societate. Și n-a împărțit-o doar în două. A împărțit-o în foarte multe felii, în bule. Sînt foarte multe bule. Și bula mea nu se intersectează deloc cu bula ta.
.jpg)
De la comedia mută la burlesc
Cristina Ștefan: Ce personaj politic v-a dat, în acești 40 de ani, cele mai bune materiale?
Toni Grecu: E foarte greu să fac un clasament, pentru că sînt foarte mulți buni. Pe primele trei locuri aș pune vreo șapte, opt, zece oameni. Realmente excelenți! Ion Iliescu – genial; Băsescu – el însuși un standupper de mare categorie! Numai ultima poantă pe care a dat-o acum, că Mirabela Grădinaru ar putea să fie următorul președinte al României, mi se pare o glumă de mare calibru. El nu se lasă nici acum, după ce a terminat cu cariera politică. Dar politician a rămas, vorba lui.
Iohannis, prin tăcerile lui, a făcut o minunată comedie mută. Iar Nicușor Dan e de-a dreptul burlesc. Rîzi și te destinzi numai cînd îl vezi: ciufulit, aerian, stîngaci, nu știe unde-i stînga, unde-i dreapta.
Umorul și corectitudinea politică
Sever Voinescu: În acest climat ideologic, e în regulă să rîzi de proști?
Toni Grecu: Nu e nici un fel de necaz pe chestia asta. De ce? Pentru că nu există pe lume un prost care să recunoască că-i prost. Prostul o să rîdă de el fără să-și dea seama. Prostia este cel mai mare izvor de inspirație pentru comedie. Nu se poate una fără alta. Umorul, cred, ar avea de suferit fantastic dacă nu ar exista prostia. Și invers. Să știi că și proștii sînt interesați să existe umor: în felul ăsta, ei devin relevanți. Contează în societate.
Gîndește-te că USR-ul și PSD-ul își fac servicii reciproce. Dacă n-ar exista USR-ul, PSD-ul ar avea un motiv mai puțin să fie vocal. Pentru publicul lui, USR-ul este un cal de bătaie excepțional.
Am prieteni pesediști care urăsc USR-ul din rărunchi, din sufletul lor. Dar ei habar n-au ce face USR-ul sau care-i treaba cu USR-ul. „Mă, ce-i cu neamțul ăla? Ce caută neamțul ăla la Timișoara?” „Stai puțin: tu ai vreo problemă? Ți-a făcut neamțul ceva?” „Nu.” „Și atunci ce ai cu el? Care e problema ta?” „Nu există, domnule, ce să caute neamțul în țara mea?”…
Lupta politică ne influențează pe toți: fie ne enervează, fie ne face să devenim suporteri ai unor idei sau ai unor persoane cu care n-avem nici în clin, nici în mînecă!
Limitele umorului și haina mesajului
Sever Voinescu: Mă interesează totuși problema limitelor. Trăim într-o societate în care foarte mulți oameni se vexează dacă rîzi de ei. Acum au învățat și că au drepturi, se duc la avocat și primești imediat o notificare. Cu alte cuvinte, există sau nu niște limite la voi?
Toni Grecu: Cum să nu existe limite? În comedie, dacă nu ai limite, te duci într-o altă zonă, pe care noi o evităm. Cazi repede în vulgar și nu e cazul, pentru că publicul e sătul de chestia asta. Are Facebook pentru asta.
Sever Voinescu: Dar vulgarul e uman, totuși…
Toni Grecu: Trebuie să îmbraci mesajul acela într-o haină frumoasă, elegantă, plăcută. Dacă îl îmbraci în izmene și-i dai drumul pe stradă, bun, rîzi de niște oameni, dar, totuși… Pe de altă parte, politicienii trebuie să vadă în umor cea mai bună formă de a-și verifica relevanța în fața publicului. Politicienii care nu sînt subiecte în scheciuri, în glume, în cîntece înseamnă că nu sînt importanți. Niciodată n-o să faci o parodie sau o glumă despre un om care nu contează. Ăsta este cel mai important filtru. Cei care apar ca personaje pe scenă, într-un spectacol de umor, în schițele și scheciurile comedianților, trebuie să fie fericiți, fiindcă înseamnă că ei contează.
Știu o snoavă, nu sînt foarte sigur că e o întîmplare reală. Era un caricaturist care, într-una dintre marile reviste ale Americii, făcea în fiecare zi o caricatură cu Reagan. Iar el, dimineața, cînd citea, la ea se uita prima dată. Într-o zi, caricatura n-a mai fost. Și-a chemat secretarul și l-a întrebat: „De ce nu e caricatura?”. „Dar de ce mă întrebați?” „Dacă nu sînt acolo, înseamnă că nu contez!” Foarte interesant. Deci nu să te superi.
În momentul în care te superi pe un comic, ai o problemă cu propria ta inteligență. Cine se supără cel mai tare? Prostul. Pe cine se supără? Pe oricine. Și cel mai tare pe cel care face glume pe care el nu le poate înțelege.
Întrebări din public: revenirea Divertis și viața din spatele scenei
De ce a fost această pauză destul de mare între spectacolele Divertis?
Toni Grecu: Grupul Divertis este format din oameni și, la fel ca orice om, și grupul evoluează. Are momente bune, momente proaste, victorii, pierderi, eșecuri. Am revenit în 2024, după 15 ani de pauză în care am făcut aceeași meserie. Toți. Dar activitatea noastră a fost mai puțin vizibilă sub brand-ul Divertis. Am lucrat în diverse alte locuri, am cîștigat experiență și am evoluat. Am revenit pentru că am simțit că este un moment prielnic.
Nu ne-am gîndit că vom avea succes din prima, am fost foarte stresați și cumva rezervați. Este un lucru bun pentru noi, dar nu neapărat rău pentru țară, pentru că, oricum, cu noi sau fără noi, țara tot în direcția asta mergea. Noi doar încercăm să mai aducem cîte un zîmbet pe buzele celor care vor să vină în sala de spectacol. Mai mult de atît nu putem să facem. Și, dacă putem contribui măcar cu atît, mulțumirea este maximă.
Nu vreau să mă plîng de problemele pe care le presupune un turneu în România de astăzi sau încercarea de a trăi din această muncă. Nu se poate trăi dintr-un spectacol pe an. Este imposibil. Iar lovitura pe care a primit-o această zonă a divertismentului, show-business-ul, spectacolele din România, este grozav de mare, prin mărirea TVA-ului de la 9% la 21%. Noi trăim din bilete. Pe noi ne interesează să vină oamenii la sală, să cumpere bilete. Nu avem, cum au partidele, o rație lunară sau anuală de la buget, cu care să ne rezolvăm toate problemele. Nici un artist din țara asta sau din lumea asta nu are așa. Și trebuie să ne luptăm cu problemele economice.
Nu e chiar atît de bine cum pare. Pare că sîntem noi aici și trebuie să transmitem un mesaj pozitiv. Dar, dacă vreți să intrăm în amănunte și să vedeți cîte griji sînt în spate ca să organizezi un asemenea spectacol și un asemenea turneu… Nu vreau să vă spun. Cea mai mare problemă este criza, legată în primul rînd de puterea de cumpărare a românului. În caz de criză, românul renunță prima dată la ieșitul din casă. Nu mai merge la spectacole, nu mai merge la film, nu mai merge la restaurant și se limitează la televizor, unde se așază frumos și vede Insula iubirii…
Cum reușiți să vă faceți colegii să nu rîdă în timpul unui spectacol?
Toni Grecu: Asta e o chestiune de limbaj și de experiență. La interviurile la care faceți referire, unde eu am în față un grup de domni – cum le spun eu – pe fața cărora se citește inteligența, e foarte multă experiență, din mii de spectacole. Ei își iau în serios personajul, pentru că ăsta este un motor de comedie: omul sobru, care spune cele mai mari trăsnăi cu putință și ai impresia că le crede cu toată ființa lui. În felul ăsta, oamenii din sală rîd, se distrează de acest paradox: cum să spui asemenea enormități și să fii foarte sobru și foarte serios? Sînt tot felul de scheme specifice comediei, dacă vreți. N-am descoperit noi formula, să știți. Dar, prin exercițiu, am reușit să o personalizăm, să-i dăm o formă specifică trupei.
