„De mii de ani, munca rezervată bărbaților a cerut o intensă manifestare de energie pe o durată de timp comparativ scurtă, mai ales în războaie și la vînătoare, unde nu prea se găseau ocazii de stat la vorbă, ba chiar, în unele situații, vorbitul era periculos. Iar cînd munca aceea grea era gata, bărbatul fie dormea, fie pierdea vremea, inert, apatic, mai mult sau mai puțin tăcut. Pe de altă parte, femeia a avut o mulțime de treburi domestice care nu cer o cheltuială enormă de energie spasmodică. În grija ei au fost lăsate, mai întîi, nu doar agricultura și muncile care, în vremuri mai pașnice, erau preluate de bărbați, ci și mult din ceea ce pînă de curînd a constituit sarcina ei aproape exclusivă – îngrijirea copiilor, gătitul, coptul, cusutul, spălatul etc., lucruri care, în cea mai mare parte, nu necesită adîncă cugetare, ci pot fi făcute sporovăind însuflețit cu altcineva”, scrie, la 1922, faimosul lingvist danez Otto Jespersen, în Language. Its Nature, Development and Origin. Această diviziune socială a muncii „impusă în societățile primitive și, într-o mare măsură, și în acelea mai civilizate” și-a pus amprenta asupra comunicării umane și asupra relațiilor lingvistice dintre cele două sexe.
Astfel, vocabularul unei femei este, de regulă, mai limitat decît al bărbatului: „Femeia se mișcă, de preferință, în cîmpul central al limbii, evitînd tot ce e neobișnuit ori bizar, în timp ce bărbații adeseori fie inventează cuvinte și expresii noi, fie recurg la cele demodate dacă ei cred că-i ajută la exprimarea adecvată sau precisă a gîndurilor. De obicei, femeia urmează drumul principal al limbii, în timp ce bărbatul e înclinat să o ia pe cărări lăturalnice sau chiar să-și croiască un drum nou”. Educația mai restrînsă și mai puțin tehnică a femeilor ar putea fi o explicație pentru această diferență, dar e una parțială. Există și o trăsătură independentă de ea, susține Jespersen, invocînd niște experimente făcute de psihologul american Joseph Jastrow (de tipul „scrieți rapid o sută de cuvinte, oricare ar fi ele”), care sugerează că atenția femeii se îndreaptă mai degrabă „spre lucrurile din jur, obiectul finit, factorul ornamental, individual, concret; bărbatul arată preferință pentru lucrul mai îndepărtat, constructiv, util, general și abstract”. Din punct de vedere lingvistic, bărbatul, mai repede dispus să facă un joc de cuvinte, înclină mai mult spre rimă și aliterație, interesat fiind de latura acustică a cuvintelor; femeia ia cuvîntul ca un dat, „nu prea vede utilitatea unui joc de cuvinte și abia dacă face vreodată unul ea însăși”. De aici, Jespersen trage o concluzie „de o mai mare valoare: știința limbii are foarte puțini adepți printre femei”.
Fraza e analizată și ea. Femeile își lasă propozițiile exclamative pe jumătate neterminate, observă Jespersen, aducînd ca argumente exemple din romane și piese de teatru; acest fapt ar constitui „un simptom lingvistic al unei trăsături psihologice feminine remarcate deja” de unii scriitori. De exemplu, Thomas Hardy scrie despre una dintre eroinele sale că „era o noutate între femei – își termina gîndul înainte să înceapă propoziția menită a-l comunica”; despre un alt personaj feminin, o autoare scrie că „gîndea în spații libere, cum fac fetele sau unele femei”. Construcția frazelor e diferită în funcție de sex, „deși nu se pot stabili diferențe absolute, ci doar preferințe”, nuanțează lingvistul danez. Fraza lungă masculină are mai multe structuri complexe de tipul subordonatelor care conțin alte subordonate, pe cînd forma tipică a frazelor lungi enunțate de femei e centrată pe coordonare, în care o propoziție – ori o subordonată – e adăugată alteia pe același plan, gradația fiind marcată nu gramatical, ci emoțional, prin accent și intonație; în scris, prin subliniere. „În termeni științifici, putem spune că bărbații preferă hipotaxa, iar femeile, parataxa. Folosind o comparație, fraza bărbătească seamănă adesea cu un set de cutii chinezești, una în interiorul alteia, iar fraza feminină cu o garnitură de perle prinse într-un șirag de și-uri și alte cuvinte asemănătoare.”
Citînd apoi diverse surse, Jespersen încearcă o caracterizare generală. Femeia ar fi superioară lingvistic: învață mai repede, aude mai repede, răspunde mai repede. Viteza mai mare a gîndirii feminine se reflectă, printre altele, în frecvența cu care femeia folosește pronumele el sau ea, nu referindu-se la ultima persoană menționată, ci la altcineva, la care gîndul a și dus-o, în timp ce interlocutorul bărbat, cu intelectul lui mai lent, crede că ea încă se află pe cărarea dinainte. Din experimente s-ar fi aflat că femeia percepe mult mai rapid: citește un paragraf și-l rezumă înaintea bărbatului, numai că viteza aceasta nu e o dovadă a puterii intelectuale. La cititorul rapid, „propozițiile intră repede și fără discernămînt în camerele goale ale minții, pe cînd la cititorul lent, fiecare propoziție e cîntărită instinctiv, fiecare informație nouă care intră pare să stîrnească o furtună în inventarul de fapte deja stocat, încetinind activitatea mentală”, fapt care îi amintește lui Jespersen de Jonathan Swift: satiristul englez susținea, cu două secole mai devreme, că „fluența obișnuită a multor bărbați și a celor mai multe dintre femei se datorează sărăciei substanței și sărăciei vocabularului; dimpotrivă, e normal ca oricine stăpînește bine limba și are mintea plină de idei să ezite vizavi de ambele. În schimb, vorbitorii de rînd au un singur set de idei și un singur set de cuvinte în care să le îmbrace; iar ele sînt mereu gata să iasă pe gură – tot așa cum oamenii ies mai repede dintr-o biserică aproape goală decît atunci cînd la ușă e aglomerație”.
În sprijinul afirmațiilor sale, lingvistul danez aduce și înțelepciunea populară universală ilustrată de proverbe: „Unde e femeie, liniște nu e” (Franța); „Două femei și o gîscă fac un iarmaroc” (Veneția); „Limba e sabia femeii, iar ea nu o va lăsa să ruginească niciodată” (China); „Mai degrabă va rămîne Marea Nordului fără apă decît o femeie fără cuvinte” (Iutlanda). La ele se adaugă intuițiile din literatura cultă: Rosalind, din piesa Cum vă place, a lui W. Shakespeare, spune: „Nu știi că eu sînt femeie? Cînd gîndesc trebuie să vorbesc”; în romanul satiric King John of Jingalo, al lui Lawrence Housman, un personaj feminin recunoaște: „Vorbesc ca să aflu ce gîndesc. Tu nu? Despre unele lucruri nu poți spune ce crezi pînă nu le auzi rostite”; Elizabeth Barrett Browning, autoare engleză din epoca victoriană, spune, prin Aurora Leigh: „Funcția femeii e, pe șleau, să vorbească”; în fine, la Oscar Wilde găsim: „Femeile sînt un sex decorativ. Nu au niciodată nimic de spus, dar o spun fermecător”.
Jespersen detaliază, apelînd la cunoștințele medicale ale epocii: volubilitatea dublată de vocabularul mai mic „și mai central” se leagă de „un alt fapt indubitabil, acela că femeile nu ating aceleași puncte extreme ca bărbații, ci se poziționează în segmentul median în cele mai multe privințe. Havelock Ellis, care observă aceasta în diverse domenii, remarcă, pe bună dreptate, că afirmația potrivit căreia geniul se întîlnește fără tăgadă mai frecvent la bărbați decît la femei este cîteodată privită ca denigratoare de acestea din urmă, numai că ele nu par la fel de nerăbdătoare să găsească pricina afirmației conform căreia idioția e mai comună în rîndul bărbaților. Însă ambele aserțiuni trebuie luate împreună. Geniul e mai comun la bărbați în virtutea aceleiași tendințe prin care despre idioție se poate spune același lucru. Cele două sînt aspecte ale unui fapt zoologic mai larg – o mai mare variabilitate masculină. În limbă, acest lucru se vede foarte clar: cel mai înalt geniu lingvistic și cel mai de jos nivel de imbecilitate lingvistică se găsesc foarte rar la femei. Cei mai mari oratori, cei mai faimoși artiști literari au fost și sînt bărbați; dar celălalt sex s-ar putea consola cu faptul că există un număr mult mai mare de bărbați care nu pot lega două vorbe cum se cuvine, care se poticnesc și se bîlbîie și ezită, nefiind în stare să găsească o expresie potrivită pentru cel mai simplu gînd. Între aceste două extreme, femeia se mișcă cu o limbă sigură și suplă care e mereu gata să găsească cuvinte și să le pronunțe clar și limpede”.
Havelock Ellis, care apare mai sus, e citat deseori pe tot parcursul capitolului Woman din volumul lui Jespersen. Medic, psiholog, scriitor și reformator social englez, adept al eugeniei, preocupat de antropologia criminală, Ellis a publicat, în 1894, un studiu foarte voluminos, de aproape șase sute de pagini, asupra caracterelor secundare sexuale umane, intitulat Man and Woman. Găsim aici o descriere extraordinar de amănunțită și documentată a celor două sexe, în contrapondere: biologicul (craniul, creierul, simțurile, mișcarea, metabolismul, viscerele – pînă și gușa exoftalmică e prezentă, ca particularitate care apare mai ales la sexul slab și frumos), psihicul (fenomenele hipnotice, impresionabilitatea), intelectul, impulsul artistic (aflăm inclusiv „de ce femeia a eșuat în muzică”, în schimb are succes în actorie), fenomenele psihice morbide – sinuciderea printre ele, unde vedem că bărbații preferă mijloacele active (de exemplu, spînzurarea) iar femeile, pasive (înecul) –, natalitatea, mortalitatea, moartea subită, senilitatea, și cîte și mai cîte...
Natura, spune Ellis, pare să favorizeze femeia. Lumea naturală pare să fie un loc mai potrivit pentru ea decît pentru bărbat, și asta fiindcă cele două împărtășesc același interes, al reproducerii. Femeia seamănă natural mai mult cu un copil tocmai pentru a fi în stare să-l înțeleagă și să-l îngrijească mai bine; a primit de la Natură „o bucurie fiziologică substanțială și susținută”, căreia nu-i corespunde nimic din viața bărbatului. „Natura a făcut totul ca femeile să fie sănătoase și vesele, pe cînd pe bărbat, în ansamblu, s-a mulțumit să-l lase cumva de capul lui.” Ca răspuns, bărbatul s-a răzbunat pe Natură (și pe protejata ei, pe care a subjugat-o fizic și mental) străbătînd pămîntul și sporindu-și aptitudinile și energiile într-un conflict perpetuu cu aceasta. „Înțelepciunea celor doi poate fi adesea în directă opoziție, și e mai sigur să ne încredem în cea a Naturii.” Pentru că femeia poartă caracteristicile speciale ale umanității în mai mare grad decît bărbatul, ea „conduce evoluția, iar bărbatul o urmează”: „pelvisul bărbatului modern devine treptat mai feminin”; vedem cum el „preia îndeletnicirile femeii cu și mai multă energie” pe măsură ce civilizația modernă devine tot mai industrializată (deci feminină, pentru că industriile, la începuturi, au aparținut femeii). „Observăm o feminizare a bărbatului în cele mai multe detalii ale vieții sociale”, spune Ellis.
Cum stăm la aproape 150 de ani distanță? Sexul e diferențiat de gen, rolurile de gen au dispărut în societățile moderne și, în plus, nici nu mai sîntem atît de fascinați de subiect: „cele mai interesante două ființe din lume”, cum numește Ellis femeia și bărbatul, au cedat locul Inteligenței Artificiale. Sîntem mesmerizați de mașină. Probabil că, în curînd, singura opoziție care va mai conta va fi natural-artificial.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
