Trupa The Necks vor concerta pe 7 noiembrie în Clubul Control din București.
Au revenit The Necks, în carne și oase la București, și cu un album nou – Disquiet - ce poate fi o poartă de intrare pentru cei nefamiliarizați cu portofoliul trupei, una mai potrivită decît ce am avut la îndemînă data trecută cînd i-am recomandat. Ca amator de rock progresiv sînt obișnuit cu albume care se întind spre pragul psihologic de două ore, în virtutea ambiției ori a insuficiențelor de editare, dar aici se trece de pragul de trei ore, o provocare asupra mentalului fezandat în cultural social media.
Despre majoritatea trupelor se poate arăta care sînt sferele stilistice în care și-au derulat activitatea însă The Necks există mai degrabă în interstițiile artelor sonore, în infra-cosmosul particulelor încă neînțelese, sesizabile prin experimente ce sondează limitele experienței muzicale. Trupa călătorește prin nebuloase amorfe împrumutînd temporar proprietățile unor fenomene precum kraut-rock-ul german, nu-jazz-ul scandinav, muzica psihedelică sau concepția unor Philip Glass ori Steve Reich cu privire la natura emergentă a muzicii.
La durata menționată, noul album se percepe mai degrabă ca fără început și fără sfîrșit. Poate fi lăsat în buclă să acopere zile întregi fără a produce surmenajul asociat cu piese lungi - percepute uneori ca un drum lung cu elemente repetitive, o structură cunoscută și expectativa unui final amînat. Delimitarea pieselor The Necks e dată de anumite puncte de resetare a fluxului creativ, de cîte o schimbare de viteză ori de responsabilități între instrumente; în ansamblu toate contribuie la același serviciu - un masaj cognitiv-emoțional.
Grupul australian e cunoscut pentru improvizația de cursă lungă, însă, mai mult decît pe alte materiale, aici există semne evidente de melodii premeditate și proiectare arhitecturală, cu porțiuni rafinate melodic și structuri hipnotice preluînd controlul maratonului free-jazz. Piesa „Causeway” are în primele zece minute una dintre cele mai plăcute melodii de pian pe care le-a dat jazz-ul recent, disecată și recompusă printr-un algoritm sonor ce nu denotă dezorientarea și repetitivitatea asociate frecvent cu actul improvizației.
Materialele promoționale confirmă că o parte din album e bazat pe improvizații live peste care s-a aplicat un efort de restructurare și fluidizare, conferind pieselor un cadru cosmic, meditativ, ori alternînd între acestea asemeni Odiseei Spațiale a lui Kubrick.
.jpg)
