Înainte de apariția mijloacelor de comunicare audiovizuală, cel mai simplu mod de evocare a atmosferei spectacolelor și a discursurilor politice era prin notarea reacției publicului față de acestea: manifestată prin aplauze, strigăte de aprobare, eventuale fluierături sau vociferări. Erau de aceea frecvente, în reproducerea în presă sau în volum a unor discursuri, parantezele care înregistrau reacții față de punctele-cheie ale performanței oratorice. În volumele de Discursuri parlamentare ale lui Titu Maiorescu, publicate în timpul vieții criticului și atent corectate de acesta (cum o dovedesc însemnările sale din jurnal), parantezele care descriu reacții sînt moderate și au o oarecare varietate: domină simplul „aplauze”, amplificat uneori în „aplauze prelungite”, urmat ca frecvență de „ilaritate”, „mare ilaritate” și „rîsete”. Unele pasaje sînt confirmate de public prin „aprobări” sau „afirmări”, altele de „dezaprobări”, „murmure” sau „zgomot”. Din cînd în cînd apar în paranteze strigătul „bravo!” și efectul maxim: „senzațiune”. Se precizează uneori că reacția aparținea doar unei părți a Parlamentului, excluzîndu-i pe adversarii politici: „aplauze și aprobări dintr-o parte”.
Varietatea democratică a parantezelor maioresciene poate fi pusă în contrast cu formulele hiperbolice și monotone ale perioadei comuniste. Deși discursurile erau produse într-o epocă a audiovizualului (deci s-ar fi putut dispensa de notarea în scris a reacțiilor), presa oficială consemna grijuliu toată scenografia acordului absolut: „aplauze puternice, urale”; „urale, vii aplauze”, „urale prelungite” (Scînteia, 1976), „urale îndelungate”, „urale și aplauze îndelungate”, „aplauze și urale puternice, prelungite” (Scînteia, 1979), „urale prelungite, ovaţii îndelungate” (Scînteia, 1983), „aplauze şi urale îndelungi” (Scînteia, 1984) etc. Sînt exact aceleași cuvinte (substantivele urale, aplauze și – mai rar – ovații, adjectivele puternic, viu, prelungit, îndelung, îndelungat – folosite timp de decenii în aceleași combinații limitate, plasate după fiecare paragraf din forma scrisă a discursului. La acestea se adăugau scandările (desigur, îndelungi), dintr-un repertoriu puțin mai larg, combinînd alte cuvinte-cheie (Ceaușescu – popor – mîndrie etc.).
Principalii termeni care denumesc reacțiile pozitive și chiar entuziaste ale publicului au o istorie interesantă și nu foarte veche. Substantivul aplauze este folosit în româna actuală doar în forma de plural, care nu ar permite să se stabilească dacă este neutru sau feminin; știm totuși că este neutru datorită etimologiei sale și formelor mai vechi. A fost împrumutat în secolul al XIX-lea din italiană, din substantivului masculin applauso (singular, cu pluralul applausi); dicționarele noastre indică și o posibilă preluare pe cale cultă din latină (applausus). Inițial, și în română cuvîntul avea formă de singular (denumind actul de a aplauda); în ziarul Albina Românească, forma aplauz apare, de exemplu, în relatarea despre un spectacol venețian, care „s-au priimit cu viu aplauz” (1838) și în legătură cu o reprezentație de operă la Iași, unde „nepărtinitoriul public prin vie îmbrățoșare și aplauz au arătat a sa vie îndestulare” (1838). Forma de singular aplaus a fost de altfel cea aleasă de Dicționarul limbii române (dicționarul-tezaur al Academiei), în volumul publicat în 1913; mai existaseră varianta aplaos și femininul aplaudă. În discursurile apărute în Albina Românească la mijlocul secolului găsim – în parantezele care notează reacția publicului – și pluralul cu terminația -uri: „nenumărate aplauzuri”, „aplauzuri îndelungate” (1842).
Urale a apărut tot prin secolul al XIX-lea, dar a fost format în română, ca plural de la interjecția ura!. Dicționarele actuale înregistrează cuvîntul ca defectiv de singular, dar ezită în privința genului său: e considerat neutru în Dicționarul limbii române (DLR) și în Dicționarul explicativ (DEX), dar i s-a atribuit genul feminin în ultimele două ediții ale Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM 2005, 2021). Opțiunea pentru genul neutru este determinată probabil de tiparul substantivizării (un ura, mai curînd decît o ura), prezent ca atare în texte: „am înălțat un ura întreit” (Albina Românească, 1847); „un «ura» general se ridică din mulțime” (Telegraful Român, 1879). Femininul a fost ales tot din motive morfologice, pentru că ura-urale formează pluralul după modelul unor substantive feminine (oca-ocale, mușama-mușamale etc.). Pluralul pare să se fi format atunci cînd interjecția ura (cu etimologie multiplă, ca împrumut din rusă, franceză, germană) era pronunțată cu accent nu pe prima silabă, așa cum apare în dicționarele noastre actuale, ci pe finală, ca în franceză.
În ciuda unor asemănări, substantivele aplauze și urale au așadar istorii și dificultăți morfologice diferite.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
