Dedic articolul de față genialului Mel Brooks (care tocmai a împlinit 100 de ani), dar precizez că textul nu este, nici pe departe, unul ocazional sau omagial. Dimpotrivă, e legat de lumea convulsivă în care trăim chiar mai mult decît mi-am imaginat atunci cînd am avut ideea scrierii lui. În cunoscutul musical creat de Mel Brooks și Thomas Meehan, The Producers / Producătorii, există un moment de ceea ce se numește în teoria teatrală (și în cea narativă, de altfel) embedding, adică de „piesă în piesă” ori „text în text”. Se știe cadrul general. Un producător aflat în impas financiar, Max Bialystock, ajutat de contabilul lui, pregătește, diabolic, un eșec (deliberat) pe Broadway, pentru a putea apoi să rețină o parte din donațiile bănești făcute de doamne generoase (cu scopul de a vedea piesa montată). Planul lui Max e simplu. Pune în scenă comedia muzicală (ficțională) Springtime for Hitler / Primăvară pentru Hitler, a unui presupus soldat nazist și susținător al Führer-ului, Franz Liebkind pe numele său. Derularea butaforiei țipătoare, cu zvastici, steaguri roșii și uniforme SS, va fi suficientă, crede producătorul, pentru a oripila publicul încă de la prima reprezentație și pentru a închide spectacolul. Într-o primă fază, schema pare să funcționeze, mulți oameni din public ridicîndu-se consternați, la sesizarea obscenelor însemne fasciste, gata să părăsească sala. Totuși, după o clipă de tulburare, ei revin pe scaune, amuzați de comicul dialogurilor și al situațiilor. Inutil să reamintesc faptul că, spre stupoarea lui Bialystock, spectacolul are un succes formidabil.
Pe mine mă interesează aici versul care dă titlul piesei ficționale din interiorul show-ului mare, „Springtime for Hitler”, vers regăsit în refrenul central al musical-ului lui Liebkind în forma: „Springtime for Hitler and Germany” / „Primăvară pentru Hitler și Germania”. Cuvintele respective mi s-au întipărit în minte de la prima vizionare a spectacolului The Producers, cu muzica aferentă, lucru care se întîmplă extrem de rar. Simți în ele, dincolo de ironia, sarcasmul și bășcălia lui Brooks, o tensiune istorică uriașă. „Primăvara” lui Hitler sugerează ascensiunea neverosimil de abruptă și fulminantă a dictatorului nazist. Complet impredictibil, dintr-un pictor austriac ratat și muritor de foame, Adolf ajunge cancelarul Germaniei, iar apoi, pe parcursul unui interval absurd de scurt, tiranul întregii Europe. Nimic nu reușește să-l oprească ori măcar să-l abată din drum. Se arată cu adevărat mesianic. Toți văd o aură divină în jurul capului lui. „Springtime for Hitler and Germany” este de aceea, înainte de toate, imnul dedicat apariției unui zeu printre muritori, oda sacrosanctă adusă de mulțime unui titan. Vorbeam însă de ironia (sarcasmul, bășcălia) intrinsecă a refrenului. Să nu uităm că tot ceea ce vedem pe scenă e un experiment post factum. Lumea știe deja istoria, așa cum ea s-a desfășurat în realitate. „Excepționalitatea” lui Hitler a fost aparentă. A constituit mai curînd preludiul dezastrului total.
Ca atare, concomitent cu prima lectură a „odei”, se manifestă, inevitabil, și cea de-a doua, din ea ivindu-se practic geniul creator al lui Mel Brooks. „Springtime for Hitler and Germany” devine, în noua cheie, parabola hybris-ului devastator, elegia embrionului monstruos al pierzaniei, care se dezvoltă în pîntecele istoriei. E incantația teurgică pentru sămînța blestemată a unei plante apocaliptice, care va crește grotesc pînă ce va întuneca orizontul întregului mapamond. „Primăvara” lui Hitler joacă, metaforic, rolul „iernii” lui siberiene, ce va îngheța Europa și, ulterior, Germania însăși. Versul mi-a pătruns atît de puternic în minte tocmai datorită dualității lui simbolice. Mărirea și decăderea, înflorirea și ofilirea, creșterea și descreșterea surprinse în simultaneitatea derulării lor, detaliu, în fond, ilustrativ pentru condiția umană în esența ei. Nu întîmplător, cînd, într-o vrie de probleme, griji și necazuri, mi se întîmplă și ceva (neașteptat de) bun, îmi cînt repede în minte: „Springtime for Hitler and Germany”, pentru a nu intra în cealaltă vrie – mult mai periculoasă – a falsei beatitudini. La fel fredonez, în șoaptă, și cînd văd în jurul meu oameni îmbătați de succesul temporar (nemeritat), oameni care scrutează mulțimile cu satisfacție și îngăduință superioară. Ei trag în piept, cu nesaț, aerul dulce al primăverii, neștiind că e deja infestat cu aburii toxici ai apropiatei sucombări. Cînt și de fiecare dată cînd văd inși cu creierele infectate, îmbrăcîndu-se în daci, zbierînd talibanic și adulînd cîte un guru de pripas. Dar, mai ales, îmi răsună în cap versurile sclipitorului musical vizionînd spectacolul lumii de azi, cu dictatori care prosperă mai puternic decît oricînd în ultimii treizeci de ani și cu o Americă umilită de un clovn descins parcă, el însuși, dintr-un musical burlesc. Atunci urlu ca lupul la lună: „Spriingtime for Hiitler and Geermaanyy!”.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
