Iar îmi vine în minte volumul lui Dmitri Miticov, Dmitri. Genul Cinic. Două versuri: „Vulnerabilitatea noastră s-a chemat puterea interpretării. / Sau era puterea obișnuinței”. Între cele două formule – între felul în care numim ceea ce ni se întîmplă și felul în care învățăm să-i facem față – se află, cred, o neliniște a educației de azi.
Bacalaureatul din acest an a început sub cod roșu de caniculă. În multe școli, elevii au scris în săli fără aer condiționat, iar pe alocuri părinții au fost rugați să împrumute ventilatoare. Au existat candidați care au avut nevoie de ajutor medical, iar următoarea probă a fost amînată cu o zi, printr-o decizie fără precedent. Discuția despre mutarea examenelor mai devreme este, așadar, legitimă. Statul nu are dreptul să transforme lipsa infrastructurii într-un test suplimentar de voință.
Dar, odată spus acest lucru, rămîne ceva care nu încape în comunicatele despre apă potabilă, umbră și climatizare. Rămîne întrebarea dacă nu cumva am ajuns să confundăm tot mai ușor disconfortul cu primejdia, frustrarea cu agresiunea și obstacolul cu trauma. Nu orice neplăcere trebuie îndurată eroic. Dar nici orice neplăcere nu poate fi eliminată dinainte.
Circulă pe TikTok un filmuleț, în mai multe variante. Copilul anilor ’90 se lovește de ușa clasei și își vede de drum. Cel al anilor 2000 se întoarce și lovește și el ușa, ca și cum ar regla conturile. Copilul de azi se oprește și începe să plîngă, așteptînd intervenția unui adult. E, firește, o caricatură, nu un studiu sociologic. Și totuși, asemenea caricaturi devin virale tocmai fiindcă ating o bănuială pe care mulți o au: că, de la o generație la alta, toleranța la frustrare s-a subțiat.
Mai este o diferență. Lovitura copilului din anii ’90 dispărea odată cu durerea. Cea de azi poate fi filmată, distribuită, comentată și interpretată înainte să dispară vînătaia. Avem mai multe cuvinte pentru ceea ce simțim – ceea ce este un cîștig –, dar și tentația de a transforma orice stare într-o identitate și orice episod într-un verdict. Uneori, suferința crește și din ecoul pe care i-l construim.
Nu copiii au produs singuri această schimbare. Noi, adulții (părinții? societatea? media?), le-am netezit drumul, am intervenit la primul conflict, am negociat orice regulă, am transformat fiecare eșec într-o nedreptate și fiecare consecință într-o rană posibilă. Am vrut, pe bună dreptate, să-i ferim de umilințele prin care am trecut noi. Numai că, odată cu umilința, am eliminat adesea și exercițiul dificultății. Iar reziliența nu se predă prin definiții și nici nu se instalează printr-o aplicație. Se formează atunci cînd copilul întîlnește obstacole suportabile, cînd cade fără să fie abandonat, dar și fără ca altcineva să se grăbească să cadă în locul lui.
Reziliența nu înseamnă absența lacrimilor și nici disponibilitatea de a suporta orice. Înseamnă să poți reveni după ce ai plîns, să nu transformi o înfrîngere într-o definiție a propriei persoane și să nu aștepți ca lumea întreagă să se reconfigureze în jurul vulnerabilității tale.
Nici nostalgia pentru copilul care nu plîngea nu e însă sănătoasă. Uneori, el nu plîngea fiindcă învățase că nu vine nimeni. Tăria generațiilor trecute ascundea destule frici, rușini și dureri fără nume. A educa reziliența nu înseamnă să le spunem tinerilor „pe vremea noastră” și să le cerem să suporte orice. Înseamnă să le oferim siguranță fără a le promite o lume lipsită de asperități.
De aceea, cele două discuții nu se exclud. Bacalaureatul nu trebuie organizat în săli sufocante, iar calendarul examenelor poate trebuie regîndit într-o lume în care clima se schimbă. Dar școala are și datoria de a-i învăța pe tineri să funcționeze cînd împrejurările nu sînt ideale, fiindcă viața nu se va programa mereu la 22 de grade, cu apă rece pe bancă și ventilatorul potrivit.
A muta Bacalaureatul din caniculă ține de civilizație. A crește oameni care nu se prăbușesc la primul obstacol ține de educație. Sau, ca la Miticov, poate că puterea interpretării are nevoie, din cînd în cînd, și de puterea obișnuinței.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
