Nici nu te obișnuiești bine cu ideea că ești student la Drept și afli de principiul Nemo iudex in causa sua – nimeni nu poate să fie judecător în propria cauză. E unul din acele principii de drept care sînt într-o asemenea măsură fundamentale și perfect intuitive, încît nici nu mai au nevoie să fie scrise undeva, într-o lege sau într-o Constituție. Vine din Codex Justinianus (secolul al VI-lea) unde a fost preluat dintr-un edict al împăraților Gratian, Valentinian al II-lea și Theodosius (secolul al IV-lea). Motivele pentru care legile procedurale civile ori penale spun că un judecător trebuie să se abțină de la a judeca o cauză ori că, dacă nu o face, poate fi recuzat de una din părți sînt dezvoltări ale acestui principiu fundamental.
Principiul în sine este atît de firesc, atît de normal, este, cu o expresie încetățenită, „atît de bun-simț”, încît rămîi uimit dacă cineva ți-ar spune că, dimpotrivă, e firesc ca judecătorul să judece o cauză în care are un interes direct sau, mai mult, chiar el e parte. Mai mult, într-o epocă în care obsesia pentru „un proces echitabil” a curților de justiție din toate democrațiile a ajuns aproape nevrotică și facem din „procesul echitabil” o valoare în sine mai mare decît dreptatea însăși, e cu atît mai uluitor să găsești instanțe care nesocotesc acest principiu. Și încă instanțe supreme! Ei bine, găsești. În București, undeva pe strada Batiștei.
Ce ziceți de procesul dintre Înalta Curte de Casație și Justiție și Guvernul României care se judecă la Înalta Curte de Casație și Justiție? Cam cît de imparțială va fi Înalta Curte de Casație și Justiție judecînd pricina în care Înalta Curte de Casație și Justiție este intimat și Guvernul României este apelant? Evident, în instanța inferioară, la Curtea de Apel, într-un proces judecat de la primul termen, care s-a acordat la o lună după depunerea acțiunii (amicii mei, avocați de procese civile: este că sînteți invidioși să auziți că la Curtea de Apel București se dă primul termen la doar o lună de la depunerea acțiunii și procesul se judecă la primul termen?), Înalta Curte de Casație și Justiție a cîștigat împotriva Guvernului. Iar acum Guvernul a făcut apel. Și apelul se judecă la Înalta Curte de Casație și Justiție care este intimatul în acest apel. E comic, nu-i așa? Dar să vă spun și care este obiectul procesului, ca să vedeți cît de imparțial poate fi nu doar un complet de la ÎCCJ, ci orice judecător din România în acest proces: e vorba despre un proces în care Înalta Curte a dat în judecată Guvernul ca să-l oblige să plătească în zece zile suma de cinci miliarde de lei reprezentînd salarii cîștigate de magistrați, tot în instanțe, tot în procese de ei judecate, pe parcursul ultimilor douăzeci de ani.
Mai pe scurt: de ani de zile, judecătorii cîștigă fel de fel de drepturi salariale în procese de ei judecate. Acum, ÎCCJ dă în judecată Guvernul obligîndu-l să plătească imediat toată această sumă plus penalități de întîrziere – în total, un miliard de euro.
Reacția unui jurist va fi: păi, cine să judece procesele în țara asta, nu judecătorii? Și dacă procesul (apelul în acest caz) este de competența Înaltei Curți și Înalta Curte e parte a procesului, cine să judece procesul, nu Înalta Curte? Și totuși, nemo iudex in sua causa!
Problema pare insolvabilă, nu-i așa? Pe de o parte, doar puterea judecătorească judecă, iar pe de altă parte, cînd puterea judecătorească însăși, cu interesele ei cele mai clare (de exemplu, salarii), este parte, ea se judecă pe ea însăși. Rezultatul unui asemenea proces nu e previzibil, e logic, e firesc – puterea judecătorească va judeca mereu, indiferent de orice, în favoarea ei. Judecătorul nu va ezita nici o clipă să pună în mișcare toată imensa putere pe care o are în stat pentru ca Guvernul să-i dea bani, tot mai mulți bani. Da, situația întreagă e absurdă. Dar să vedem de ce și, mai ales, să vedem că situația aceasta nu este dintre categoria „ca la noi, la nimeni!”.
Cea mai serioasă provocare la adresa sistemelor democratice de azi este păstrarea raportului sănătos între cele trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească. Fundamental este că acestea trebuie să fie, simultan, separate și egale. Se spune că e esențial să se controleze între ele – de acord, dar ca să se controleze trebuie să fie egale și, mai ales, separate. Prima condiție a raportului democratic între cele trei puteri este separația, independența lor una față de cealaltă. Asta presupune că fiecare dintre ele are un domeniu de exclusivitate. Nu poate exista o putere dacă nu are domeniul ei de exclusivitate, după cum raportul dintre puteri separate nu poate fi conceput altfel decît dacă fiecare are un domeniu al ei exclusiv. E clar că domeniul de exclusivitate, de „suveranitate“, dacă vreți, al Parlamentului este legiferarea – nimeni altcineva nu poate da legi peste țară. E clar că domeniul de exclusivitate al puterii judecătorești este aplicarea legii în litigii (judecarea cauzelor litigioase). Nimeni altcineva nu poate decide definitiv un litigiu de orice fel ar fi el, iar soluția să fie impusă, la nevoie, prin forța de coerciție a statului. Ei bine, care este domeniul exclusiv al Guvernului? Guvernul lucrează după legile adoptate de Parlament și, dacă intră în litigiu aplicînd aceste legi, puterea judecătorească decide dacă are dreptate sau nu. Dar domeniul exclusiv al puterii executive, al Guvernului, care este – admițînd că puterea executivă este separată și egală cu celelalte două puteri? Nu poate fi decît execuția bugetară. Bugetul legiferat de Parlament se execută de către Guvern și doar de către Guvern. Nimeni nu poate obliga Guvernul să execute un buget într-un fel sau altul, așa cum nimeni nu poate obliga Parlamentul să adopte o lege sau un judecător să dea o anumită soluție unui litigiu. Cu alte cuvinte, prin legea anuală a bugetului (al cărui inițiator nu poate fi decît Guvernul), se stabilește execuția bugetului – de acum încolo nu există altă putere care îl poate face să execute altfel bugetul. Apariția ÎCCJ în zona execuției bugetare este inadmisibilă de principiu, înainte de a fi scandaloasă moralmente, avînd în vedere că vizează creșterea veniturilor judecătorilor. La fel cum inadmisibil ar fi ca Guvernul să treacă la judecarea litigiilor. Azi-mîine, ÎCCJ va ajunge să spună Guvernului dacă să dea bani pentru refacerea termocentralelor de nu știu unde sau să investească în sistemul de diguri din altă parte. Asta e cu totul inadmisibil și este o lovitură mortală dată temeiurilor funcționării democratice a statului.
Este imediat de spus că tendința puterii judecătorești de a subordona celelalte puteri în stat este un fenomen general, specific actualei vîrste a democrațiilor. Preocuparea pentru o Justiție corectă a dus la preocuparea pentru o Justiție independentă, care a dus la închiderea oricăror posibilități de cenzurare a Justiției din partea altor puteri ale statului, care a dus la imunizarea Justiției în raport cu orice. Adăugați juridicizarea excesivă a vieții sociale, ceea ce presupune că orice fapt social, fie că are, fie că nu are un element de animozitate, este un potențial proces judiciar. Puterea judecătorilor este tot mai mare în societate și independența lor este tot mai mult o dominație fără recurs. Concret, în România cel puțin, puterea judecătorească preia tot mai clar controlul puterii executive. Mai nou, preia și controlul asupra actelor politice ale partidelor. România este pradă uneia dintre cele mai periculoase mode: activismului judiciar. Cumva, pe parcursul formării lor, intră în mintea magistraților ideea că ei sînt, de fapt, activiști și cred că au misiunea de a schimba lumea, că puterea care le este dată (tot mai mare!) îi îndreptățește să decidă asupra tuturor proceselor sociale și politicilor publice. În acest caz, politicile salariale ale Guvernului.
Chiar dacă ÎCCJ vrea să isterizeze societatea civilă anunțînd că independența judecătorilor e asaltată de refuzul Guvernului de a le da banii pe care nu-i are, eu îndemn la luciditate și să ne uităm un pic la și la alte case, vorba aia, mai mari. Iată, în Marea Britanie, încă etalon al democrației pentru oricine, unul dintre cele mai influnete think-tank-uri (Policy Exchange) a reunit juriști de mare calitate și imens prestigiu, precum Richard Ekins, John Finnis, Christopher Forsyth, Paul Yowell sau Anthony Speaight într-un proiect care se cheamă Judicial Power Project. Proiectul a început în 2015 și studiază acest fenomen al ieșirii din matcă a puterii jdecătorești, al Justiției umflate și în viitură, concentrîndu-se asupra exceselor de putere ale acesteia. Judicial Power Project este foarte activ și astăzi, publică opinii, studii, organizează conferințe – vizitați-i site-ul și veți găsi acolo idei și poziții care reies din aceeași îngrijorare pe care, la marginea cealaltă a Europei și a democrației, o am și eu. Sigur, englezii discută pragmatic cazuri de-ale lor, nu prea fac filozofie acolo, dar evoc Judicial Power Project doar ca să arăt că problema e resimțită și de alții. Voi continua să scriu despre această chestiune, printre altele, și pentru că la noi nu văd prea curînd o asemenea mișcare. Mai întîi, pentru că mai toți teoreticienii dreptului din România sînt și practicieni și, deci, nu vor să se pună rău cu puterea judecătorească trăgînd-o de mînecă. Și, mai apoi, pentru că nu e genul nostru să ne luăm de cei mai puternici decît noi, iar astăzi judecătorii sînt extrem de puternici în societatea noastră.
