Ne plîngem frecvent în România că nu se respectă legile. Auzi, supărător de des, lamentația că degeaba avem „regulamente” și „proceduri”, dacă ele funcționează doar la suprafață – în spatele ușilor închise, pretutindeni, existînd mereu o „înțelegere”, o „negociere”, o amicală „cădere la pace”, nu-i așa, în „interesul” tuturor. E fără îndoială adevărat și cred că fiecare dintre noi am văzut, am trăit sau măcar am auzit, din surse credibile, despre asemenea simpatice ocoliri ale legalității. Unul dintre efectele fenomenului este dezvoltarea „rezistenței” majorității cetățenilor la așa-zisa „literă a legii”. „Rezistența” în chestiune îmbracă diverse forme, de la dispreț pînă la ostilitate, sfidare și indiferență. Desigur, toate față de (biata) lege. S-a creat o cultură a „opționalității” oricărui regulament și, implicit, a zîmbetului ghiduș dinaintea rigorilor și restricțiilor legiferate. Consecința imediată a comportamentului în discuție e un alt stereotip mentalitar românesc – din păcate, la rîndul lui, bazat pe o tristă realitate –, acela că sîntem un popor neguvernabil. Cîrcotași, întotdeauna nemulțumiți și degrabă revendicativi (încă înainte de a ști împotriva a ce ne revoltăm), răzgîiați (de ai zice că istoria ne-a ținut numai în puf), zvăpăiați, agitați și inobedienți, părem o clasă de copii cu probleme, cu limbile scoase la profesor, fluturînd din mîini, schimonosindu-se și făcînd un vacarm de nedescris. O clasă needucată și needucabilă, menită să trăiască în haos, de unde și provine în fond, pentru a se întoarce ulterior în haos, ca parte dintr-un circuit insurmontabil-fatal, de tragedie greacă.
Eu am devenit conștient de această marotă etnopsihologică românească foarte devreme, în 1993, la 25 de ani, într-un moment al stagiului meu doctoral peste Ocean (pe care văd că-l tot rememorez în ultima vreme, semn clar că îmbătrînesc!). În iarna anului amintit, am dat primul meu examen important american, la disciplina Teorie critică, predată de un formidabil profesor, absolvent de Harvard, fost asistent al celebrului Frank Lentricchia la Duke University, Jerry Hogle pe numele său. Noi, doctoranzii, îl porecleam the theory man / omul teorie pentru pasiunea cu care vorbea, timp de două ore și jumătate, fără pauză, atît cît dura un curs la graduate school, despre structuralism, deconstructivism, postcolonialism și altele. De la el am învățat teorie critică pentru trei cariere academice succesive. În decembrie, înainte de Crăciun, a venit examenul. Cum ne așteptam, subiectul a fost original și greu. Ne-a adus niște handouts (pentru fiecare în parte) unde inclusese nici mai mult, nici mai puțin de 50 de citate din tot atîția teoreticieni importanți din America și Europa. Sarcina noastră era să identificăm autorul, opera (cartea ori articolul de proveniență a citatului) și să facem cîteva comentarii corecte asupra conceptului principal dezvăluit de fragment, dar și a ideii de bază a textului-sursă. Spre completa mea uluire, după ce ne-a dat subiectul, Jerry ne-a spus că beneficiam de un interval de două ore și jumătate din clipa respectivă (cît avea și cursul) și că, la final, să lăsăm răspunsurile noastre în cutia lui poștală de la departament. Ne-a urat „Merry Christmas!“ și... a plecat.
Am petrecut cîteva secunde de stupefacție, convins fiind că, de îndată ce profesorul Hogle va ieși din sală, va urma o revărsare de întrebări și răspunsuri de la fiecare către fiecare. Plus scoaterea „materialelor ajutătoare” pe bancă. Eroare totală! Întreaga grupă s-a cufundat în muncă, într-o liniște de mormînt. Tabloul principialității acelor tineri studioși americani (eram singurul străin de la cursul de Teorie critică) m-a impresionat, mărturisesc, mai mult decît nota A+ (10+) pe care am primit-o la examen din partea lui Jerry Hogle. Așa ceva nu ai fi putut vedea în România nici atunci, nici astăzi... De ce? Indubitabil, din cauza mai sus descrisei „atitudini” autohtone nu neapărat față de legea în sine, ci față de însăși noțiunea de lege. O comunitate este neguvernabilă nu din cauza fragilității legilor sale, ci din cauza ecoului fragil al acelor legi în conștiința comunității. Nu poți guverna și legifera în afară ceea ce e neguvernabil și nelegiferabil înăuntru. O lege are putere și se autovalidează nu prin elementele ei coercitive, ci prin semnificația pe care o capătă în creierul moral al „legiuitorului” și în cel al „legiuitului” deopotrivă. O societate puternică nu se întemeiază pe puterea legilor sale în sine, ci pe puterea pe care o dă legilor respective conștiința etică a menționatei societăți. Fără „creier moral” nu te poți adapta legii, oricît de bună și onestă ar fi legea în discuție. Or, pe acest palier, ceva nefast se întîmplă cu noi. Nu mai vrem sau nu mai putem să acceptăm distincția clară dintre alb și negru. Ne încîntă griul. Ni s-a atrofiat „organul” etic și de aceea trăim cu impulsul irepresibil de a scoate limba insolent la toți și la toate.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
