Tema este veche de cînd lumea. Ce trebuie să facă statul pentru economie? Răspunsurile au fost diferite. În România, în epoca socialistă, statul făcea totul. Economia, sănătatea sau educația erau, pînă în anul 1989, exclusiv în mîna statului. Inițiativa privată era practic inexistentă sau firavele activități de business cum erau, de exemplu, comerțul de mică anvergură, vînzările de bunuri sau produse la modă sau chiar schimbul de valută erau considerate speculă și cei care îndrăzneau să le practice riscau nu doar confiscarea bunurilor, ci chiar o pedeapsă cu închisoarea.
Spre deosebire de România, unele state din blocul socialist, precum Ungaria sau Polonia, tolerau o minimă inițiativă privată, în special în sectoare economice periferice, precum serviciile pentru populație sau comerț de mică anvergură. Chiar și aceste mici insule de dezvoltare ale sectorului privat au ajutat statele respective să fie mai pregătite, după anul 1989, pentru trecerea la economia de piață.
România a aplicat un model numit balanța legăturilor între ramuri, care încerca să planifice toate industriile, toate sectoarele economice și toate întreprinderile de stat. Modelul a fost, pe de o parte, prea ambițios, iar, pe de altă parte, nu a putut să împiedice pierderile reale pe care le înregistrau fabricile și uzinele socialiste din cauza lipsei de eficiență a tehnologiilor și a scăderii productivității. În ultimii ani de viață, modelul socialist de economie a încercat să arbitreze pierderile unor întreprinderi cu beneficiile altora (în economia socialistă nu existau profituri, ci beneficii). Acest amestec de cîștiguri cu pierderi, complet antieconomic, a dus în cele din urmă la scădere, pentru că, în anul 1989, economia românească se afla în recesiune – evident, nedeclarată oficial.
După anul 1989, întrebarea ce rol trebuie să aibă statul în economie a primit mai multe variante de răspuns. În anii ’90, chiar dacă toate partidele politice acceptau ideea dezvoltării economiei de piață, pașii făcuți au fost timizi și lenți. Liberalizarea prețurilor, procesul de privatizare și atragerea investitorilor străini au avut o viteză redusă, iar România a intrat abia în al doilea sau chiar al treilea val de investiții europene, ceea ce a întîrziat mecanismele economiei de piață. Se poate estima că abia după anul 2000, odată cu demararea restructurării unor companii de stat, cu intrarea în România a unor bănci străine importante și cu accelerarea procesului de privatizare, s-au pus bazele unei economii libere. În care statul încă avea un rol semnificativ.
Astăzi, misiunea statului este din nou în dezbatere. Există straturi ale societății care au din nou așteptări mari de la stat. Cum ar fi, de exemplu, să-i aducă pe românii din diaspora acasă sau să înființeze locuri de muncă. Sînt așteptări false. La urma urmei, cum ar putea statul să facă noi locuri de muncă? Dacă luăm în serios ideea, ne putem imagina mai multe zone în care statul poate să creeze noi job-uri. De exemplu, în administrația locală sau centrală. Dar guvernul actual și, cu siguranță, și cele următoare vor fi obligate să reducă numărul de posturi și numărul de angajați în aparatul de stat. Deci în administrație nu se vor face locuri de muncă, dimpotrivă, se vor desființa.
O altă variantă ar fi ca statul să înființeze companii și implicit locuri de muncă. Este puțin probabil, pentru că experiențele de pînă acum nu au fost deloc inspirate. De exemplu, cea mai recentă ratare în domeniu a fost încercarea de a face să funcționeze Casa de comerț Unirea. A fost un fiasco din care statul român nu doar că nu a creat locuri de muncă, dar a și pierdut cîteva milioane de lei.
Desigur, statul român ar putea gîndi parteneriate public-private din care să rezulte noi locuri de muncă, poate să aloce fonduri către investiții publice derulate de companii de stat sau private și poate, la limită, să creeze companii în domenii strategice pe care apoi să le listeze la Bursă cu pachete minoritare.
Evident, statul are participații majoritare la multe companii. Dar ținta principală a acestor firme cu capital de stat nu este de a crea locuri de muncă. România are multe alte probleme cu firmele cu capital majoritar de stat, și anume să introducă principiile guvernanței corporative, să le rupă de influența politică și să le eficientizeze la nivelul companiilor europene din aceeași industrie. Adică firmele de stat românești ar trebui să aibă aceiași indicatori de performanță cu companiile europene de profil.
De altfel, aderarea României la OECD are și un dosar referitor la eficientizarea companiilor de stat, care se referă și la un cîștig de productivitate, de eficiență, dar care nu înseamnă neapărat și mai multe locuri de muncă în aceste companii.
Așteptările privind statul trebuie să fie realiste și să țină seama de capacitatea bugetară destul de limitată. Statul ar trebui să facă, în primul rînd, eforturi de eficientizare, să consolideze sectoarele în care are un cuvînt de spus (sănătate, educație, siguranță națională), chiar dacă multe dintre domenii nu mai sînt apanajul exclusiv al statului. În aceste condiții, mirajul statului ar trebui să se diminueze. Românii nu ar trebui să aștepte mai mult decît statul poate da.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Credit foto: Wikimedia Commons
