Cinema infinit

Ediția aniversară TIFF 25 și-a desemnat cîștigătorii sîmbăta trecută, pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca și a întărit convingerea potrivit căreia filmele despre legături de familie – fragile, incomplete, disfuncționale, emoționante – sînt apreciate și simțite. Trofeul Transilvania a revenit, surprinzător, unei coproducții Spania-Franța care nu se afla printre preferatele publicului (și nici ale subsemnatei): Lionel, în regia lui Carlos Saiz. O călătorie cu mașina tată-fiu pentru o reuniune cu sora, la limita documentarului, dat fiind că personajele își joacă propria poveste și par a-și căuta o nouă șansă. Premiul Publicului a mers (previzibil, pentru cei care urmăreau topul zilnic în AperiTIFF) către filmul maghiar Aici mă simt acasă, în regia lui Gábor Holtai, iar cel al Zilelor Filmului Românesc pentru lungmetraj către Y (regia: Maria Popistașu și Alex Baciu). Despre acestea din urmă vă veți putea face o părere în curînd, pentru că intră în cinematografe din 26 iunie.

TIFF a reușit performanța remarcabilă de a aduce, drept „filme surpriză”, două cîștigătoare de anul acesta de la Cannes. Minotaur (Grand Prix) este un Andrey Zvyagintsev la superlativ și cel mai bun film pe care l-am văzut anul acesta. În acest prim film pe care-l face în exil (regizorul rus, care a fost la un pas de moarte în pandemie, trăiește din 2022 în Franța și este un critic vehement al invaziei Rusiei în Ucraina), Zvyagintsev reia tema „infidelei” care s-a mai făcut în cinema, dar o plasează în realitatea războiului prezent (vizibil sau, mai adesea, sugerat) și a raporturilor de putere dintr-o țară coruptă. Festin vizual, cu cadre perfecte și înlănțuite impecabil, Minotaur lasă personajele (prinse în labirintul sistemului, dar și al propriilor vicii și impulsuri primare) să poarte privitorul spre o imagine fără perdea a Rusiei contemporane. Filmul va fi distribuit în România de Bad Unicorn, din 13 noiembrie.

Fatherland, filmul care i-a adus lui Paweł Pawlikowski premiul pentru regie la Cannes și care va fi distribuit la noi de Transilvania Film, are în centru o călătorie din 1949 pe care Thomas Mann o face alături de fiica lui, Erika, în Germania, pentru a primi Premiul Goethe atît la Frankfurt, cît și la Weimar, în Germania de Est. În paralel cu conflictele inerente Războiului Rece se desfășoară și cele din cadrul familiei Mann, despre care v-aș invita să căutați mai multe amănunte, pentru context, înainte de a vedea filmul. Cu excepționala Sandra Hüller în rolul fiicei lui Thomas Mann și cu imaginea semnată de același Łukasz Żal cu care colaborase la Ida și Cold War, Pawlikowski nu dezamăgește, dar, în opinia mea, nici nu se ridică la nivelul filmelor menționate anterior, adevărate capodopere. Și, ca să continui în aceeași notă, nici Amarga Navidad / Crăciun amar al lui Pedro Almodóvar, unul dintre regizorii mei preferați, nu m-a convins. Filmul a fost nominalizat anul acesta la Palme d’Or, vine după emoționantul The Room Next Door și reia oarecum tema din Pain and Glory, cea a autorului care și-a pierdut scînteia creativă și se inspiră din poveștile reale ale celor din jur. Rețeta e acolo – povestea în poveste, autoreferențialitatea, ștergerea granițelor dintre real și imaginar și bogăția vizuală –, dar se pare că și-n realitate ceva pare a se fi pierdut.

Am păstrat pentru final recomandarea a două filme românești pe care le-am văzut la TIFF. Jurnalul unei cameriste, regizat de Radu Jude și prezentat în premieră la Cannes, este, probabil, cea mai onestă și nelacrimogenă poveste despre condiția de imigrant, sărăcie și „Europa cu două viteze”. Romanul omonim, de la 1900, al lui Octave Mirbeau, apare în film sub forma unui spectacol de teatru în lucru, iar românca Gianina (excelent jucată de Ana Dumitrașcu) are un rol în această producție, în timp ce, în viața de zi cu zi, face de toate în casa unei familii de francezi intelectuali, destul de înțelegători, pînă la un punct, netransformați în personaje negative cu orice preț. Independența Film aduce pe ecrane Jurnalul unei cameriste din 23 octombrie.

Surpriza de la TIFF vine de peste Prut și se numește Pionul lui Lenin. Regizorul Dragoș Turea ni-l prezintă pe actorul Sergiu Voloc în propriul său rol și, în același timp, în rolul celor care nu pot trece cu vederea ceva ce li se pare nedrept, ilogic, greșit și sînt gata să-și sacrifice liniștea (a lor și a apropiaților) doar pentru a schimba ceva. Voloc nu ține cont de sfaturile specialiștilor în natura umană de a se calma și detașa și continuă să țipe în fiecare zi. De ce o fi plin de monumente ale lui Lenin, păstrate și chiar restaurate, într-o Republică Moldova care se dorește a fi europeană este o problemă suficientă pentru a deveni miză de documentar și generatoare de acțiune constantă. Sergiu Voloc nu se teme de ridicol și nici de gura lumii, ba mai mult, acceptă tratament psihiatric doar pentru a dovedi că nu este vorba de o fixație, ci de niște principii. Documentarul se împletește cu viața mai mult decît s-ar fi prefigurat căci Voloc este condamnat la închisoare pentru o cauză din 2022, apărută la momentul oportun, chiar dacă fără legătură cu acțiunea de distrugere a statuilor lui Lenin, în care se angajase (și care nu erau obiecte de patrimoniu). Mama actorului, Nadejda Voloc, care apare și în documentar, a fost prezentă la proiecțiile filmului și a dat o lecție de toleranță, înțelegere și iubire.

În Fotbal infinit, documentarul proiectat la TIFF în cadrul retrospectivei Corneliu Porumboiu, protagonistul, Laurențiu Ginghină, se consideră un soi de Superman, care duce o viață dublă – una publică, în care are o slujbă obișnuită, plictisitoare, și una secretă, în care revoluționează fotbalul. Mai exact, inventează noi reguli, care să facă mingea să se miște mai repede, iar jucătorii să fie mai statici, cu regiuni din teren bine delimitate unde să poată acționa. Limitarea ariei jucătorilor exclude aglomerările – una dintre ele îi cauzase un accident în tinerețe, care i-a schimbat cursul vieții. Cu fiecare variantă a noului fotbal mai lucrează la reguli, iar ideile lui nu se termină niciodată. Sergiu Voloc este și el un astfel de Superman naiv, la fel ca multe alte personaje după care se filmează povești cinematografice ce nu se termină nicicînd.

Credit foto: Loránd Vakarcs