Expresia cu ochi și cu sprîncene nu este tocmai transparentă. De ce ar avea ochi și sprîncene vorbele sau situațiile al căror adevăr este evident, în ciuda încercărilor de ascundere? Într-o interpretare literală, expresia pare să descrie o personificare, schițată prin două elemente care nu sînt la fel de importante pentru profilul uman. Traseul semantic al expresiei rămîne însă neclar, permițînd mai multe ipoteze.
Observăm, mai întîi, unele variații în forma expresiei. În presa din secolul al XIX-lea găsim destul de des construcția fără conjuncție (cu ochi cu sprîncene), folosită adjectival, cu sensul „evident, vizibil” – „Frica e cu ochi cu sprîncene” (Gazeta Transilvaniei, 1854) – sau adverbial („în mod cert”) – „ea e cu ochi cu sprîncene pentru unirea acestor Principate” (Gazeta Transilvaniei, 1855). Ulterior, cele două segmente vor apărea aproape exclusiv legate prin conjuncția și: „sporirea lefurilor este un adevăr cu ochi și cu sprîncene” (Românul, 1881); „partea lor de răspundere în chestia neorînduelilor din Iași este deci cu ochi și cu sprîncene” (Timpul, 1899) etc. Uneori, formula apare alături de alte cuvinte și construcții echivalente – pipăit, vădit, pe față –, care subliniază realitatea faptelor: „e lucru pipăit, e cu ochi cu sprîncene că...” (Gazeta Transilvaniei, 1866), „este vădit cu ochi, cu sprîncene, că motivul principal al suspendării sînt alegerile de deputaţi sinodali” (Tribuna Sibiului, 1888); „Scopul ei este pe față, el este cu ochi și cu sprîncene” (Românul, 1868). Alte contexte par să asocieze ochii nu cu obiectul văzut, ci cu privitorul, în construcții subordonate chiar verbului a vedea: „se vede cu ochi cu sprîncene că negoțiațiunile...” (Gazeta Transilvaniei, 1855), „vedem cu ochi şi cu sprîncene că tîlharii au aflat de cu vreme planul nostru de lovire” (N.D. Popescu, Iancu Jianu, 1873), „va vedea curat, ca cu ochi și cu sprîncene” (Românul, 1873).
Asocierea dintre ochi și sprîncene (și în varianta sprincene) e un clișeu folcloric, o formulă frecventă în poezia populară: „Ochii și sprîncenele / Fac toate greșelele” (I. Zanne, Proverbele românilor, II); „De n-ar fi ochi și sprincene / N-ar fi nici păcate grele”; „să-mi semene mie / și la ochi, și la sprîncene” (Folclor din Moldova, 1969). Este posibil ca această asociere să fi fost de la început la originea expresiei, indicînd metonimic fața unei persoane, individualitatea, ceea ce este grăitor, ușor de recunoscut. E o direcție de interpretare pe care pare să o sugereze folosirea expresiei în explicarea alteia, în dicționarul academic, în partea coordonată de Sextil Pușcariu (Dicționarul limbii române, Litera A, 1913), unde expresia cusut cu ață albă este glosată „cu ochi și cu sprîncene, făcut astfel încît îl cunoști îndată”.
Este însă posibil ca doar unul dintre elemente (ochii sau sprîncenele) să fi fost la originea expresiei, celălalt adăugîndu-se ca simplu intensificator. Laurian și Massim, în Dicționarul limbii române (volumul II, 1876) privilegiază ochii, pornind de la „locuțiunea cu ochi, care luată așa absolut înseamnă, între altele, și real, cu totu real, manifest, împielițat, lucrul însuși în piele și în corp etc., mai vîrtos însoțit și de cu sprincene, cum: dracul cu ochi și cu sprincene” (s.v. ochi).
S-ar putea ca elementul primar să fi fost însă chiar sprînceana, care, în afara sensului de bază anatomic, are și înțelesul de ridicătură, culme. Acesta este fixat în construcții ca sprînceană de pămînt, sprînceană de munte și chiar în toponimie, în nume de localități. Și adjectivul sprîncenat reflectă polisemia substantivului: se referă la persoane cu sprîncene mari și dese, dar și la ridicături de teren. Chiar în București a existat, în secolul al XIX-lea, Strada Sprîncenată, situată în mahalaua Vlădica, în spatele Mitropoliei. De la sensul „ridicătură de pămînt” s-a putut trece ușor la cel de „fapt vizibil, evident”. În dicționarul român-german al lui Teochar Alexi (din 1894), primul sens al lui sprîncenat este echivalat prin auffallend, „izbitor”; în plus, este consemnată și sintagma minciună sprîncenată. Sprîncenat (despre care am mai scris, vezi „Călătorie sprîncenată“, în Dilema veche, nr. 535 din 15-21 mai 2014) apărea destul des în presă în contexte abstracte: „sprîncenată este această narațiune oficială” (Românul, 1875); „E adevărat că acest escroc modern s-a înşelat amar în socoteala sa, lucrul era prea sprîncenat şi «patriotismul» ce l-a manifestat nu s-a putut lua în «dreaptă» considerare” (Tribuna, 1889); „Ce se torăie despre puterea neţărmurită a Ligei culturale române în Transilvania, este o minciună sprîncenată” (Tribuna Sibiului, 1893). Rar, cu acest sens apare și sintagma cu sprîncene: „Tendențiozitatea acestui articlu e cu sprîncene” (Telegraful român, 1883).
Așadar, traseul constituirii expresiei ar putea porni de la sprîncenat („vizibil, evident”), trecînd prin sintagma echivalentă cu sprîncene, pentru a ajunge, printr-o întărire glumeață, la formula de succes cu ochi și cu sprîncene. Evident, este o simplă ipoteză.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
