Prima ediție a „Jocurilor ameliorate” (Enhanced Games), desfășurată în mai la Las Vegas, le-a permis sportivilor participanți să utilizeze substanțe dopante. Fondatorul Jocurilor, Aron D’Souza, a declarat înainte de începerea evenimentului: „Vom doborî recordurile mondiale… va fi un moment de cotitură în istoria umanității – o nouă generație de supereroi”.
Jocurile nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor lui D’Souza. Doar un singur participant a doborît un record mondial oficial: înotătorul grec Kristian Gkolomeev, al cărui timp la proba de 50 de metri stil liber a depășit recordul cu mai puțin de o zecime de secundă. Chiar și așa, este posibil ca diferența să nu fi fost determinată de substanțele dopante, deoarece Gkolomeev a purtat un costum de înot de înaltă tehnologie interzis conform regulilor World Aquatics. Cu toate acestea, trei sportivi care au declarat că nu luau substanțe dopante au cîștigat probele la care au participat.
Una dintre justificările pentru „Jocurile ameliorate” a fost că am fi învățat cum să depășim limitele biologice ale performanței umane. În mod ironic, principala lecție pare să fie că substanțele dopante disponibile în prezent au un impact mai redus decît cred mulți oameni în cazul sporturilor prezentate la „Jocurile ameliorate” – atletism, înot și haltere. Jocurile nu au produs supereroi, și nici vreun moment de cotitură pentru specia noastră.
„Jocurile ameliorate” ridică însă întrebări serioase cu privire la regulile actuale ale evenimentelor sportive internaționale. De ce, mai exact, sînt interzise substanțele dopante?
Declarațiile organismelor sportive internaționale care condamnă „Jocurile ameliorate” se concentrau preponderent asupra pericolelor pe care le prezintă acestea. De exemplu, în cadrul unei reuniuni comune a Comisiei Sportivilor din cadrul Comitetului Internațional Olimpic (CIO) și a Agenției Mondiale Antidoping a fost emisă o declarație în care se afirma că utilizarea substanțelor dopante poate duce la „consecințe grave pe termen lung asupra sănătății – chiar și la deces –, iar a-i încuraja pe sportivi să le utilizeze este absolut iresponsabil și imoral”.
Cu toate acestea, „Jocurile ameliorate” au limitat substanțele pe care concurenții le puteau utiliza la cele aprobate de Administrația pentru Alimente și Medicamente din SUA (USFDA) și care sînt administrate sub supraveghere medicală. Rețetele pentru una dintre aceste substanțe, testosteronul, depășesc în prezent 11 milioane pe an numai în Statele Unite, iar măsura în care dozele de testosteron administrate sub supraveghere medicală reprezintă un risc pentru sănătate nu este clară.
Poate că cea mai arzătoare problemă pe care o ridică „Jocurile ameliorate” e cea a autonomiei personale. D’Souza consideră că îi eliberează pe sportivi de paternalismul guvernelor și al federațiilor sportive: „Corpul meu, alegerea mea; corpul tău, alegerea ta”, a spus el, singura condiție fiind ca participanții să fie adulți care își dau consimțămîntul liber și în cunoștință de cauză.
În schimb, filosoful Byron Hyde a susținut că marile premii în bani oferite la „Jocurile ameliorate” riscă să-i constrîngă pe sportivii săraci, subminîndu-le astfel autonomia, în loc să o sporească. Hyde îl citează pe un sportiv, Ben Proud, care a declarat că prima amintire pe care o are despre momentul în care a aflat de „Jocurile ameliorate” a fost aceea că oricine ar fi doborît un record mondial ar fi primit un milion de dolari, ceea ce „părea pur și simplu o ocazie prea bună pentru a fi refuzată”. Hyde susține că aceasta e o dovadă empirică a îngrijorării sale „că stimulentele financiare ale «Jocurilor ameliorate» ar putea avea efecte coercitive asupra autonomiei sportivilor”.
Dacă am lua însă lucrurile în serios, saltul de la declarația lui Proud la implicația unor „efecte coercitive asupra autonomiei sportivilor” ar avea consecințe bizare. Să luăm în considerare cariera vedetei de fotbal nigeriene Victor Osimhen, unul dintre cei șapte copii ai unei familii sărace dintr-o zonă a orașului Lagos cunoscută pentru duhoarea gropilor de gunoi. (Tocmai de la acele gropi de gunoi și-a procurat Osimhen primele ghete de fotbal.)
Osimhen era suficient de bun pentru a juca la Cupa Mondială Sub-17, unde a fost remarcat de căutătorii de talente. În scurt timp, a început să primească oferte de la cluburi europene pe care abia și le-ar fi putut imagina cînd era copil. Aceste oferte erau, fără îndoială, „prea bune pentru a fi refuzate”. Acceptarea lor i-a permis să-și întrețină întreaga familie. Ar putea cineva să spună că aceste cluburi nu ar fi trebuit să-i facă acele oferte lui Osimhen, pe motiv că sînt coercitive și că acceptarea lor nu ar fi reprezentat o alegere autonomă?
Paternalismul poate fi justificat. Legile care impun celor care călătoresc cu mașina să poarte centura de siguranță previn multe tragedii, deoarece tendința noastră e de a nu lua măsuri de precauție împotriva unor riscuri foarte mici de vătămare gravă. Dar a spune că sportivii adulți, pe deplin informați, de la Jocurile Paralimpice au fost constrînși de premiile substanțiale oferite înseamnă a duce discuția despre paternalism prea departe.
În cele din urmă, este vorba de echitate. Un purtător de cuvînt al CIO a declarat: „Dacă vrei să distrugi orice concept de fair-play și competiție echitabilă în sport, aceasta ar fi o modalitate bună de a o face”. Într-adevăr, dacă medicamentele costisitoare îmbunătățesc performanța, acest lucru ar face competiția inechitabilă pentru cei care nu își pot permite să le cumpere. Dar același lucru se poate spune și despre pantofii de alergare Adidas pe care Sabastian Sawe i-a folosit la începutul acestui an pentru a alerga un maraton în mai puțin de două ore. Ei costă 500 de dolari și să nu credeți că sînt foarte durabili. Stephen Scholten, de la Adidas, a recunoscut că pantofii pot fi folosiți doar pentru „cîteva maratoane”.
Dacă echitatea sportivă ar impune condiții egale pe care toți cei ce doresc să concureze și le pot permite, acesta ar fi un motiv pentru interzicerea medicamentelor scumpe care îmbunătățesc performanța. Dar ar fi un motiv și pentru interzicerea costumelor de înot costisitoare de înaltă tehnologie și a pantofilor de alergare scumpi de înaltă performanță.
Peter Singer este profesor emerit de Bioetică la Universitatea Princeton și profesor invitat de Etică medicală la Centrul de Etică Biomedicală al Universității Naționale din Singapore. E autorul cărților Animal Liberation, Practical Ethics, Ethics in the Real World și The Life You Can Save (Random House, 2009), și fondatorul organizației non-profit cu același nume.
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Foto: Kristian Gkolomeev
