După mai bine de 35 de ani de la primele observații asupra schimbărilor lingvistice aduse de căderea regimului totalitar și de racordarea la modul de viață modern și la fenomenele globalizării, putem constata că unele previziuni lingvistice s-au îndeplinit, dar altele nu, că unele mode și inovații au fost uitate, iar cu altele ne-am obișnuit pe deplin și nu ne mai atrag atenția. Putem observa cum concurența dintre două sau mai multe cuvinte și expresii a fost uneori rezolvată previzibil, prin impunerea uneia dintre forme, în vreme ce alteori au apărut soluții cu totul noi. Una dintre evoluțiile spontane în denumirea obiectelor și a produselor de uz cotidian fusese, la începutul anilor ’90, instituirea unei distincții improprii între apa minerală și apa plată, în ciuda faptului că – într-o descriere obiectivă confirmată de indicațiile de pe etichete – apa plată era tot minerală. Distincția apăruse în uz într-un mod ușor de înțeles: pentru că în ultimele decenii de dinainte de 1990 ceea ce se putea cumpăra sub eticheta de apă minerală era în mod obișnuit apă carbogazoasă. E ceea ce spunea, pe un ton moralizator, un articol din epoca respectivă: „La noi [...] se îmbuteliază mai ales ape carbogazoase, de masă sau de dres şpriţurile, şi prea puţine licori tămăduitoare, capabile de a spăla urmele viciului sau ale nenorocului” (Almanahul Flacăra, 1976, p. 91). Sintagma apă minerală denumea așadar un lichid pentru care efervescența era caracteristică, în vreme ce substanțele minerale rămîneau invizibile. Cînd în magazinele românești a început să apară apa minerală plată, o noutate deconcertantă pentru mulți (pentru că semăna izbitor cu apa de robinet), termenul plată a trecut în prim-plan, intrînd în opoziție cu denumirea mai veche, deja impusă – minerală.
Falsa opoziție între adjectivele minerală și plată a creat oarecare nemulțumire vorbitorilor mai atenți la proprietatea termenilor. În acest context, pe la începutul anilor 2000, mă întrebam dacă extinderea semantică abuzivă a sintagmei apă minerală pentru a denumi apa carbogazoasă se va impune în timp sau dacă nu se va găsi totuși o altă soluție, mai potrivită. Apă carbogazoasă era o formulă prea greoaie, aparținînd mai mult limbajului științific și tehnic, deci evitată în comunicarea curentă. Modelul altor limbi nu era de mare ajutor, pentru că vorbitorii acestora selectaseră diferite atribute pentru a denumi aspectul caracteristic al apei carbogazoase (naturale, uneori și de tipul sifonului): sparkling water în engleză, aqua frizzante în italiană, eau pétillante în franceză, agua con gas în spaniolă etc. Cu două decenii în urmă, vorbitorii care evitau extinderea semantică improprie a formulei apă minerală recurgeau la sintagme ca apă gazoasă, apă cu gaz, apă cu bule. Astăzi lucrurile s-au mai lămurit. Formula apă cu gaz nu a avut șanse, probabil din cauza polisemiei cuvîntului gaz, care risca să evoce petrolul. Sintagma apă gazoasă circulă, dar nu foarte frecvent. De mult mai mare succes s-a bucurat apă cu bule, formulă marcat colocvială care este acum destul de răspîndită, apărînd și în contexte jurnalistice și publicitare: „Apă cu bule sau apă plată? Beneficiile și dezavantajele apei carbogazoase” (jurnalul.ro, 2023), „Apă plată sau cu bule? Oricare, apă să fie!” (ziuaconstanta.ro, 2022); „Apa cu bule poate fi consumată simplă, bine răcită, oferind o senzație plăcută de prospețime” (casaapeiminerale.ro). A apărut însă între timp – prin trunchierea formei carbogazoasă – o altă denumire, care pare să se bucure de un succes și mai mare: apă carbo: „Bilbor – plată sau carbo” (facebook.com); „lîngă cele 4-5 pahare de apă plată să mai adauge încă 2-3 pahare de apă carbo” (observatornews.ro). Caracterizările echivalente pot apărea, pentru variație, în același context: „iubitorii de apă cu bule știu – apa carbo nu stinge setea mai mult sau mai puțin, ci diferit” (instagram.com). Noua formulă are avantajul de a nu fi marcată stilistic, pentru că procedeul trunchierii este folosit și în registrul colocvial, dar și de limbajele tehnice.
E interesant să ne întoarcem puțin în trecut. În presa românească din secolul al XIX-lea apăreau numeroase anunțuri publicitare și relatări despre apele naturale carbogazoase, în care se folosea curent sintagma apă minerală (mai ales la plural, în contextul evocării curelor balneare). Presa din Transilvania lăuda efectul miraculos al apei de la Borsec, care ar fi fost capabilă să schimbe vinul prost în adevărată șampanie; aceasta era înzestrată cu „gas acido-carbonic, în urma căruia vinul mestecat cu apă d-aceea, de ar fi acela cel mai oțetos, dacă se bea în stare nefalsificată îndată după amestecare, are gustul cel mai învederat a șampaniei cei mai spumegătoare” (Telegraful Român, 1857). Termenul cel mai folosit în epocă pentru a denumi apa minerală carbogazoasă era borviz (scris și borvis); ziarul Românul din 1868 făcea reclamă pentru „borvisul de Borsec”, iar Tribuna Sibiului din 1896 pentru „apă de Borsec pentru vin”; în aceeași publicație se recomanda „apa minerală alcalin-acidă bicarbonată” de la Bodoc, prezentată ca „un borviz de primul rang”. Substantivul borviz este un împrumut din maghiară, unde borviz este un compus din cuvintele bor, „vin” și viz, „apă”. Cuvîntul românesc este definit de obicei într-un mod foarte general – „apă minerală” (DEX); mai explicită e formularea din dicționarul mai vechi al lui A. Scriban (1939): „apă minerală gazoasă de băut cu vin”. Între timp, borviz a ieșit din uzul curent general; astăzi apare sporadic în amintirile vîrstnicilor și în context istoric sau supraviețuiește regional.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
