În repetate rînduri, istoria arată cu poftă că (aproape) nimic nu-i (chiar) nou în istorie. Se vede clar printre cristalurile și porțelanurile cuceritoare, perfect amplasate în Muzeul Sisi din Palatul Hofburg. Se zărește printre dantelăriile ample ale rochiilor ce au aparținut împărătesei Elisabeta, soția împăratului Franz Joseph. Se aude și se scrie. Sau, mai exact, se auzea și se scria.
Încă din primul an de domnie al lui Franz Joseph, în presă au apărut, în mod aparent inexplicabil, o sumedenie de știri și de informații despre curtea imperială. Publicul afla astfel despre tot felul de vizite ale unor personalități importante la palat, vizite care nu se dorea a fi făcute publice, ori despre petrecerile dansante private organizate de mama împăratului, arhiducesa Sofia, pentru fiul ei, unde erau invitate tinere contese care a doua zi își puteau regăsi numele pe paginile ziarelor, ceea ce de asemenea nu era dezirabil, mai ales că provoca invidia celor care nu au fost invitate, și tot așa. Sursele nu puteau fi decît din interiorul Palatului Hofburg, ceea ce tînărului Franz Joseph îi displăcea temeinic, așa că a făcut ce fac împărații cînd au de rezolvat o situație, a dat un ordin marelui maestru al curții. Acesta din urmă trebuia să redacteze o circulară care să ajungă la fiecare angajat de la curte, alături de reamintirea obligațiilor de confidențialitate.
„De ceva vreme, ziarele publică frecvent articole despre curtea imperială, în care faptele prezentate sînt distorsionate... Printre aceste neadevăruri se ascund însă și unele informații care nu pot proveni decît de la persoane din interiorul curții. Majestatea Sa observă toate aceste inepții cu maximă insatisfacție”, scria în documentul imperial (citat de istoricul Martina Winkelhofer în lucrarea Viața de zi cu zi a Împăratului Franz Jospeh și curtea sa imperială). Totodată, s-a dat și ordin gărzilor să fie (și mai) cu ochii în patru în această direcție și să raporteze orice faptă posibil concludentă. În acest mod, un servitor a fost prins în flagrant în timp ce încerca să înmîneze un bilețel unui oarecare pieton. Pietonul, nu chiar oarecare, era un jurnalist de la publicația Wiener Zeitung. A urmat un interogatoriu disciplinar la palat din care marele maestru al curții a aflat care era modul uzual de scurgere a informațiilor din interior: servitorul culegea ce auzea de prin toate încăperile și nota informațiile pe bilețele pe care le plasa în anumite locuri stabilite în prealabil, de unde erau preluate de jurnalist. Primea în schimbul acestor servicii cam o treime din salariul său anual. Nu era rău. Dar nici mustrările imperiale nu erau blînde. De altfel, conform arhivelor, acest tip de mustrări, legate de furnizarea informațiilor din interiorul palatului, era cel mai frecvent întîlnit printre dojenile administrative. În zadar, însă. Curtea nu a reușit să stopeze în mod real și nicidecum integral scurgerea informațiilor interne către jurnaliști.
„Și poate că nici nu ar fi trebuit”, se aude discret din spatele unui ceainic de porțelan din colecția împărătesei Sisi.
Rubrică susţinută de Garanti BBVA
